Tsunami peste Osaka

Aşa ar suna un titlu „dăştept”. Adică prost, dar cu cârlig. Acum chiar nu mai are nici un haz. Preşedintele sportiv al României pare să fi ajuns deasupra „şmecherelelor”

Într-o ţară neguvernabilă există o cârmă. N-are nicio legătură cu politica, economia, protestele, căderea leului sau ascensiunea maimuţelor. E despre un proiect de om care nu trebuie superlativizat, doar observat. Eventual apreciat. Halep, azi, face ceea ce a anunţat. Îşi schimbă tenisul şi viaţa. În interviul pentru DigiSport de la finalul anului trecut spunea că vrea să încerce să joace dincolo de rezultat, să aibă mai multă iniţiativă, să se bucure mai mult pe teren. Eram curios să văd cum o să arate chestia asta. „Da, şi eu”, a spus ea ca un turist în drum spre un pământ visat. Halep poate să fi ajuns întâmplător numărul 1 mondial, dar de atunci nimic nu e hazard. E cum vrea să fie. A luat volanul şi îl ţine strâns. Asta nu înseamnă că victoriile vor curge. Nici vorbă! Miza e alta. Din alte ţări ies campioni care merg pe autostrăzi construite timp de generaţii. Halep îşi face singură drumul pe care nu i l-a asfaltat nimeni. Ceea ce nu o ridică dincolo de critică. Doar o face unică.

„Vreau să aflu cine sunt cu adevărat”. Acesta e primul ei Mare Şlem de câştigat. De fapt, Simona vrea să ştie cum arată în timp ce se clădeşte. Sapă în ea până la statuie. Ea n-are nevoie să o ceară nimănui. Şi nici nu e cazul de ploconeli. Doar de un pic de admiraţie pentru că în bezna asta avem un far. Învăţăm odată cu ea că mai important e parcursul decât linia de sosire. Chestii complicat de simple. Anii de zile mulţi am stat atârnaţi de un punct, un game sau un set, de milimetrii dintre „in” şi „out”. Circula şi bancul acela deloc rău, cu diferenţa dintre o minge care muşcă tuşa şi alta care iese de puţin, aceea dintre „românca noastră” şi „machedoanca aia … bip, bip”. Ce de tratament ne trebuie! Ceva care revine în buclă: cuvintele lui Cahill despre sportul în Australia. „We embrace champions”. Verbul „embrace”, care direct înseamnă „a îmbrăţişa”, are o explicaţie extinsă: a accepta şi a susţine pe cineva de bunăvoie şi cu entuziasm.

O, da, suntem de cealaltă parte a Pământului! Dar poate că pentru o bucată de timp vom încerca să apreciem şi să judecăm gestul, suflul, drumul şi abia apoi rezultatul. Să nu ne apucăm să visăm la trofeul de la Melbourne, doar să ne gândim raţional la posibilitatea lui şi să ne bucurăm de un om care începe să se bucure de sine. Poate că mâine va pierde, e absolut posibil şi deloc sfârşitul lumii. Cu Naomi Osaka a continuat să fie noua Halep. Să nu mai aştepte. Să nu mai piardă vremea. Poate că nici noi n-ar mai trebui să pierdem vremea agăţaţi de câte o minge. E un plan mai mare acolo.