Simona şi dincolo de ea

În legătură cu Halep nu sunt multe întrebări

Era cântecul ăla nostim-enervant, „O iubesc pe Simona Ionescu”. Până la numele de familie e un refren pe care îl îngână mulţi. E mult mai simplu să fii o Simona Ionescu decât „the one and only” Simona Halep. Niciodată melodia despre ea nu poate fi atât de neangajat aeriană precum cea a trupei „Aeroport”. Cu Simona naţională dragostea e grea, e chinuitoare, e războinică, naşte filozofii şi înjurături, e o dragoste care aruncă români contra românilor, dovadă caracterul ei iraţional, ca al oricărei iubiri de fapt. Până şi Simona pare că a ajuns, în anumite momente, să nu se mai înţeleagă. La Miami a avut o atitudine de adolescentă care virează în masochism. A fost ca oricare dintre noi în acel moment.

De aceea mulţi o vor iubi şi mai mult şi destui o vor anti-iubi încă şi mai abitir. Dar, dincolo de toate astea, întrebarea e dacă această mare sportivă poate ajunge o mare campioană? E posibil ca şi ea se întrebe. Sigur şi Cahill. Şi părinţii ei. Şi rudele ei. Şi rudele ei mai îndepărtate. Şi noi. Şi străinii. Halep continuă să se lupte făţiş şi răutăcios cu sine mai mult decât cu adversarele. Ceea ce i-a făcut Şarapova în finala de la Roland Garros îşi face ea singură. Are motive? Evident! Inclusiv cele induse de afecţiuni fizice despre care noi nu ştim multe. Dar nu asta e întrebarea. Întrebarea e aia de mai sus. Pentru că e singura al cărei răspuns va rămâne. Toate celelalte vor merge la canal.

Noi, care habar n-avem cum e să fii un mare campion, putem observa cum au ajuns alţii să fie. Prin suferinţă. Lungă, dură şi tăcută. Patzaichin n-a urlat de frustrare când i s-a rupt pagaia, a vâslit ca un disperat. Potec a intrat într-o recluziune budistă, cu apă şi pâine, înainte să ia aurul la Atena. Andrei Roşu şi, un subiect la modă, Tibi Uşeriu s-au hrănit din cuvinte nerostite pentru a ajunge la capătul drumului lor în frigul polar. Ce ne spun ei? Nimic. Nu-i auzim. Nu se ceartă, nu ne ceartă. Pentru ei nu există scuze, nu există amânări, nu se dau de ceasul morţii pentru că unul dă din cap în tribună. Astea sunt pentru oamenii obişnuiţi, ca noi. E în firea noastră moale. Facem şi noi ce putem: criticăm, iubim sau urâm. Suntem săraci. Dar suntem la fel de bogaţi ca orice miliardar când plecăm dincolo. Unii singuri rezistă acestei treceri. Marii campioni. În rest, încurajările, ironiile, criticile, frustrările, cerneala din ziare şi electorii aranjaţi în cuvinte, adulaţia, toate vor dispărea. Şi noi la fel, români sau nu, patrioţi sau hateri, ca şi cum n-am fi fost. Ei, nu. E atât de simplu.