Urlet către surzi

În zilele din urmă, câţiva concetăţeni m-au oprit pe stradă şi m-au întrebat, în afară de părerea asupra rezultatului vreunui meci de fotbal din viitorul apropiat, şi despre cine cred că iese preşedinte „dincolo”. Evident, voiau să parieze pe unul […]

În zilele din urmă, câţiva concetăţeni m-au oprit pe stradă şi m-au întrebat, în afară de părerea asupra rezultatului vreunui meci de fotbal din viitorul apropiat, şi despre cine cred că iese preşedinte „dincolo”. Evident, voiau să parieze pe unul sau pe celălalt dintre candidaţi. Un tip mi-a spus chiar, dezamăgit, că Hillary are cotă 1 şi ceva. Trump, 5 şi ceva, dar na, poţi să pui pe el?!… Că n-am nicio competenţă era clar. Bănuiesc că aceste curiozităţi veneau în continuarea mizei de la fotbal. Ce rău, până la urmă? Orice om, orice faţă TV îşi poate da o părere, care poate valora zero lei, zero bani.

Le-am răspuns, liber de orice apăsare a specialistului, că sentimentul meu e că iese Trump, deşi logic ar fi să se aleagă Clinton. Răspunsul a venit repede, fără vreun răgaz de gândire. De ce oi fi zis aşa?, m-am întrebat mai apoi. Reacţionasem dintr-un soi de reflex indus. Într-un sertăraş de la etajul superior s-o fi acumulat o experienţă care a dat un rezultat automat, ca la computer. Băsescu 2009, Nigel Farage la Brexit, Jon Gnarr 2010 (fost comediant, şofer de taxi, cântăreţ de rock trăsnit, ales primarul Reykjavikului din partea Partidul Piraţilor), Marine Le Pen la alegerile cele mai de la baza Franţei. Cu toţii au un lucru în comun, sau mai degrabă împotriva lor: media. Presa i-a tăbăcit şi îi tăbăceşte pe unde îi prinde. Presa liberală, presa de stânga, presa „responsabilă”, presa decentă (orice ar însemna asta). Presa economică, presa istorică, până şi presa sportivă şi cea de gătit. Aceşti domni şi doamne sunt sacul de box al media, care dă în ei cu bucuria unui corporatist descărcându-se la sală după o zi de înşirat cifre, lins funduri şi interminabile meetinguri.

Până la urmă, e logic. Toţi aceşti „rogue”-ări nu prea au nimic în comun cu media mainstream. Nu vorbesc aceeaşi limbă, nu împărtăşesc aceleaşi valori, nu sunt corecţi politic, nu sunt „rezonabili”. Necazul cu ei e că, în afară de a fi populişti, sunt şi populari (ceea ce nu e automat acelaşi lucru). Ei sunt cei care vorbesc pe limba oamenilor dintr-o nouă clasă medie, aceea care nu mai ţine pasul cu premianţii clasei. Această masă dispreţuită în aceeaşi măsură ca şi reprezentanţii ei (dar nu pe faţă, nu se cade, ar fi incorect politic!) nu e formată, în bună măsură, din oameni proşti sau fanatici, după cum opinau autorii unui vast reportaj de-a lungul Route 50, drumul care străbate ca o mediană orizontală Statele Unite. Sunt oameni sastisiţi de felul acesta de lume aranjată în saloane şi pe culoare din Washington, Londra, Paris, Berlin sau Bruxelles, dar care ar putea fi la fel de bine în Alfa Centauri. Nu e vorba dacă au sau n-au dreptate. Când îşi numără banii la sfârşit de lună, fiecare are dreptate şi greşeşte în aceeaşi măsură. E despre un pământ pe care se simt din ce în ce mai puţin acasă. Şi ei, spre deosebire de refugiaţii năpăstuiţi ai Orientului Apropiat, n-au unde să se ducă. Ei sunt cei către care se îndreaptă popoare întregi, reale sau imaginare, cu braţele deschise. Şi le e frică. Sigur că noi, de la înălţimea studiilor, istoriei, cosmopolitismului, lecturilor îi privim cu dispreţ. Asta e bine pentru ei. Aşa n-au nicio mustrare de conştiinţă că îl votează pe Trump.

De ani de zile media ne păcăleşte. Nu, nu e nicio conspiraţie, dacă nu cumva e una a proştilor. Nu că ne induce în eroare asupra faptelor, e despre cum ne induce ideea că un anume candidat, „pătat”, n-are nicio şansă. Că e praf, nu merită atenţie, hai noroc şi voie bună, aleluia, brother! De aceea am şi spus, păcălit şi eu, că sună logic ca Hillary să-şi mute fundul şi costumele ei de tot râsul la Casa Albă, în loc să vedem acolo freza aceea de coşmar şi mimica de guignol. Sondajele (uuuuups!!!), comentatorii, scheciurile, specialiştii, oamenii mari, oamenii mici, oamenii negri, oamenii galbeni, oamenii cu basma pe cap sau cu funny accent ne-au asigurat toţi, într-un fel sau altul, mai cu o glumă, mai cu un dispreţ sau cu o lacrimă, că meciul e jucat. Mai ţineţi minte alegerile din 2009? Sau citiţi presa franceză apropo de Madame Le Pen (cea americană raportat la Trump e o dulce bomboană). Aceeaşi poveste. Faza ciudată e că nimeni nu se învaţă minte. Şi se presupune că ar trebui să fie cohorte de specialişti în domeniu… Ideea e că de câte ori presa se înverşunează împotriva cuiva iese invers! E un banc, vreo comedie bizară, un complot al spielverderberilor? Nu cred. Oamenii ăia cărora li se adresează cred că sunt luaţi de proşti. Or, asta îi enervează la culme. Înghit multe, dar nu şi asta. Şi, sătui de felul în care îi reprezintă votul prin intermediari (parlamentari, guvernatori, partide etc), au priceput mai bine decât media unde să lovească astfel încât să doară cel mai tare: în părţile moi ale sistemului. La votul popular pentru o singură persoană. E ca un urlet pe care nu îl aude nimeni. Băăăăăăăăăă! Ne-am săturat de voi! Băăăăăăăăăă!… Din partea cealaltă, nimic. Bla, bla, bla. Ca o poezie. Cei care o recită cred şi ei sincer că fac totul bine. Păi, nu e Trump misogin, n-a zis el că ia de păsărică orice gagică vrea, nu i-a insultat pe mexicani? O, ba da! De aceea mă gândesc că într-o măsură uimitoare mexicanii au votat cu el. Sună logic. Ştiu, veţi spune, sunt proşti. Şi „proştii” vă vor trage una în posterior. Pentru că şi un prost poate să îşi dea seama când i se bagă ceva cu forţa pe gât de dimineaţa până dimineaţa. Şi dă afară tot. Şi îi împroaşcă pe cei din jur. Şi totul e nasol.

Dar nu, nu Trump a câştigat, ci ei au câştigat, toţi cei pe care nu îi aude mai nimeni. Iar media face aceeaşi greşeală la nesfârşit crezând că dacă îl tratează de sus pe candidatul presupus antisistem, dacă îl va face de râs, lumea nu îl va vota. Dar oamenii iau asta ca pe o ofensă la adresa lor. Plus că, adunând toate boroboaţele pe care le fac aceşti clovni, că mai trag la măsea, că vorbesc murdar cu femeile, îi aduce amuzant de aproape de omul oarecare. Care vrea să fie tratat egal cu cei postaţi mai aproape de minunata lume nouă a cărei construcţie cam întârzie. Chiar dacă poartă arme, sunt albi şi îşi împart unul altuia tarte uriaşe cu chipul lui Trump. Nereuşind să îi facă pe mulţi să înţeleagă că şi ei sunt America (sau Franţa, sau Anglia, sau Germania), nu le rămâne altceva de făcut decât să urle decisiv: „NOI SUNTEM AMERICA!”. Şi apoi good night and good luck.

Un prieten mi-a scris în dimineaţa rezultatelor că amicii de la CNN aveau nişte feţe ca ale celor de la TVR în 1996, când a învins Convenţia. Şi da, vorba lui Obama, şi mâine e o zi. Dar ce zi!