Mîna lui Allah

Să nu înjurăm Qatarul! A lucrat cu materialul clientului.

A fost odată ca niciodată mîna lui Dumnezeu prin sluga Sa, Maradona. A venit rîndul ca trimisul divin să aibă un nume un pic mai complicat. Tamim bin Hamad al-Thani. Emirul […]

Să nu înjurăm Qatarul! A lucrat cu materialul clientului.

A fost odată ca niciodată mîna lui Dumnezeu prin sluga Sa, Maradona. A venit rîndul ca trimisul divin să aibă un nume un pic mai complicat. Tamim bin Hamad al-Thani. Emirul care a fost cît pe-aci să provoace un infarct lumii sportului. Qatarul e vicecampioană mondială la handbal graţie unor jucători cu paşaport provizoriu şi cărora, conform unui zvon citat de L’Equipe, şeful micului stat gazifer le-ar fi promis după un meci, în vestiar, „500.000 de euro de om, o casă şi un Maserati”. E momentul să distrugem un minimit. Echipa Qatarului nu e „plină de sîrbi”. De fapt, nu are nici unul. Are (a avut?) muntenegreni şi bosniaci, ba chiar un spaniol şi un francez. Sînt toţi atîţia europeni cît noneuropeni în această oaste de strînsură. Sirieni, egipteni, un cubanez şi un tunisian. Şi doi qatarieni. Interesant. Un soi de Internaţională a statelor care scot cîte o perlă, dar niciodată un şirag. Lipsea Rutenka. Dar pe el îl umple de bani tătuca lui din Belarus.

Bun, acum putem să le dăm un baros în cap. A, ba nu, mai staţi o clipa! Lupta dintre Franţa şi Qatar în finală s-a dat între o echipă a unei naţiuni de oameni cu cea a unui om-naţiune. Emirul Al-Thani este Qatarul în acelaşi fel în care Ludovic al XIV-lea era statul acum trei secole şi ceva. Asta e! Cine are ceva de reproşat să facă o plîngere pe adresa englezului Sykes şi a francezului Georges-Picot, cei care au împărţiat Arabia în state cu stiloul pe o hartă. A, pardon, au murit demult, asta se întîmpla în timpul Marelui Război! Cît despre emiri, cel pus iniţial în Siria a fost luat şi înscăunat în Irak cum muţi un funcţionar de la un seviciu la altul. În consecinţa acestui condensat de istorie, e destul de complicat să ne indignăm. Sigur, faptul că şeful Qatarului s-a hotărît să-şi facă propria naţională de handbal invalidează competiţia în sine. Şi dezvăluie, încă o dată, sistemul lacom-feudal care domneşte în interiorul IHF. De fapt, sportul însuşi e făcut de rîs, sportul acesta în care, după cum psalmodiază fotbaliştii noştri ca să justifice vreo trădare sentimentală, doar familia contează. Familia şi banii.

În numele lor, mulţi ar fi în stare să-i reprezinte pe Hitler şi pe Stalin, dacă i-ar extrage cineva din bolgia lor. Într-o lume în luptă crîncenă între civilizaţii, sportivii zboară ca nişte fluturaşi printre buni şi răi, legitimîndu-i deopotrivă. Din fericire, mai există cîte un tip care n-are limba în buzunar. „Unele lucruri nu sînt de vînzare. Dacă mi s-ar fi propus o astfel de naţională, l-aş fi întrerupt la jumătatea frazei”, a spus Onesta, cel mai titrat antrenor din istorie, înainte de finală. Şi după: „M-ar fi durut sufletul să pierdem. În primul rînd, pentru că am fi pierdut. Şi-apoi, pentru că nu acesta e semnalul pe care trebuie să-l dăm. Meciul acesta era un simbol!”. Ar fi bine ca aceste vorbe să cadă în cît mai multe urechi. Istoria sportului nu este despre familie şi bani. Aceea e istoria mafiilor.