„Dumnezeule, cît de ciudată e moartea!”

Patrick Besson e editorialistul „altfel” al revistei „Le Point”. Actualitatea lui e de obicei anti-actualitatea.

Îndrăgostit de sîrbii respinşi de mai toată Europa, incorect politic, mereu amuzant, Besson scrie articole care te urmăresc, cum ar spune el însuşi, ca […]

Patrick Besson e editorialistul „altfel” al revistei „Le Point”. Actualitatea lui e de obicei anti-actualitatea.

Îndrăgostit de sîrbii respinşi de mai toată Europa, incorect politic, mereu amuzant, Besson scrie articole care te urmăresc, cum ar spune el însuşi, ca un poliţist pe un arab.Memorabil textul în care smart phone-ul e comparat cu inelul din Lord of the Rings, „preţiosul” pe care nu îl poţi lăsa din mînă, pe care simţi mereu nevoia să îl atingi, să îl mîngîi, să te joci cu el, obiectul prin care poţi vedea lumea dar şi cu ajutorul căruia „ochiul lui Suaron” e mereu asupra ta.

Iată un fragment din editorialul de dupa masacrul de la „Charlie Hebdo” („Le Point”, nr.2209) în care descrie ce li se întîmplă, fără voia lor, lui Charb, Cabu, Wolinki, Tignous şi celorlalţi:

„(…) Iată-i de-acum transformaţi în eroi ai naţiunii, pe ei, care se pîrţîiau la auzul cuvîntului erou şi rîgîiau la acela de naţiune. Îi omagiază burghezia conducătorilor politici pe care o insultaseră de o sută de ori în Charlie: îngrozitorul Obama, nedemnul Cameron, grotesca Merkel, absurdul Hollande.

Vaticanul, pe care l-au caracterizat fără încetare drept bordel pedofil, îi ridică la rang de martiri. Radioul, de care rîdeau, televiziunea, pe care o detestau, s-au mobilizat pentru a-i omagia. Apostaţii sînt urcaţi pe un piedestal de toată liota habotnicilor. Cele mai înalte autorităţi ale statului, acest stat care era duşmanul lor de fiecare zi, le consacră o zi de doliu naţional.

Cît de tare trebuie să rîdă, din paradisul neserioşilor, la vederea drapelul francez coborît în bernă în onoarea lor cînd el era deja în bernă de mult în minţile lor! Moartea lor îngrozitoare a făcut din aceşti vandali gardienii templului republican. Se băteau în fiecare săptămînă împotriva instituţiilor ale căror embleme au devenit astăzi.

Dumnezeu e umor, am scris de cîte ori am avut dovada, şi din acest motiv umorul e sfînt, poate e chiar singurul. Avem încă o dovadă în tragedia care a lovit aceşti bărbaţi şi această femeie: au fost transformaţi, încă din momentul dispariţiei lor, în lucrul împotriva căruia luptasera toată viaţa, de oameni pe care îi considerau inamicii lor. „Dumnezeule, cît de ciudată e dragostea!”, cînta Michel Berger. Chiar şi moartea.”