Stop-cadru pe istorie

Se întîmplă cîteodată lucruri mici care pot schimba, ca într-un science-fiction, viitorul. Intersecţii de neratat.

Robert Downey Jr. are această remarcă într-un interviu legat de ultimul său film: „Cînd eşti într-o criză a vieţii nu vine nimeni să-ţi spună: „Atenţie! […]

Se întîmplă cîteodată lucruri mici care pot schimba, ca într-un science-fiction, viitorul. Intersecţii de neratat.

Robert Downey Jr. are această remarcă într-un interviu legat de ultimul său film: „Cînd eşti într-o criză a vieţii nu vine nimeni să-ţi spună: „Atenţie! Trăieşti un moment grav!”. Nu, pur şi simplu îl trăieşti, imersat în el”. Venind de la un maestru al prăbuşirilor şi revenirilor, e de băgat în seamă. Cred că e valabilă şi reciproca. Nici momentele de graţie nu beneficiază de vreun trailer. Ţi se întîmplă şi asta e. Dar mai apoi te poţi opri şi contempla evenimentul, bun sau rău. Faci un stop-cadru pe filmul vieţii. Aşa ar trebui să facă şi băieţii naţionalei de handbal U21 cu faza care a decis calificarea la Mondial. De fapt, cu toată acea secvenţă. Un time-out, un antrenor, Mihăilă, explicînd precis încrucişarea care i-a destabilizat pe sloveni, un gol al lui Rotaru, căruia nu i-a tremurat mîna.

Sînt succesiuni rar întîlnite în momente critice la noi. Un soi de rigoare a concepţiei şi execuţiei care luminează. Un „ceva” care rupe logica şi reface lumea. E un punct în care timpul se dilată ca şi cum gaşca de tipi în galben ar fi plecat într-o călătorie intergalactică de cîteva secunde, consumînd astfel o întreagă existenţă într-o clipită. În acele secunde, la Piteşti, copiii aceia au îmbătrînit înăuntru fără să capete un rid. Excepţional! Dar în această lume paralelă viaţa se poate întoarce, răzbunătoare.

Să treci de Croaţia şi Slovenia, naţiuni mai mici ca România, dar infinit mai mari la handbal, nu poate fi o întîmplare, ţine de un refuz al predestinării. O revoltă care pînă la urmă nu e chiar nemaivăzută. Românii se mai scutură de jug din cînd în cînd. Trebuie să fim însă cinstiţi şi să spunem că la acest nivel de vîrstă, cînd scopul nu e numai acela al rezultatului, ci mai ales al formării de jucători pe anumite posturi cerute de naţionalele mari, există marjă de succes. Nu e servit pe tavă, dar nici închis cu şapte lacăte. De ce ar trebui să sperăm că această reuşită va avea o continuare? Pentru că n-a fost întîmplătoare. N-a fost obţinută doar cu inima, care a ajutat la ţinerea echipei în joc atunci cînd era condusă, ci şi cu capul, care a funcţionat – şi aici e miezul chestiunii – fix cînd limpezimea gîndirii putea fi uşor perturbată de tensiunea momentului.

Aici n-avem şcoală, şi ceea ce au făcut antrenorul şi handbaliştii acestei reprezentative e important, deşi nu definitiv. Această capacitate de a fi peste cutremurul clipei trebuie structurată şi injectată precum vaccinurile copilăriei. Aici se face diferenţa, cea pe care n-au făcut-o, din păcate, fetele. Ideea de a fi „peste”, de a intra în „zonă”. Şi e greu fără ca împrejur să existe poveşti de succes. Calificarea naţionalei viitorului e un capitol, el nu trebuie rătăcit, ci construit peste el un altul, şi-apoi un altul, şi tot aşa. Cu un pic de nebunie şi cu multă transpiraţie mentală treaba asta va creşte. Aşa s-ar putea crea o saga a oamenilor eliberaţi de trecut, liberi de a-şi crea propria istorie. Ar cam fi timpul.