Asasinii sîntem noi. Doi
De dincolo de mormîntul sportiv ne bîntuie fantoma lui Lance. Pentru că n-am îngropat alături de el niște mituri
Spre deosebire de competițiile din artă, show-biz sau înarmare nucleară, sportul are o linie de sosire clară. Convenția pe care […]
De dincolo de mormîntul sportiv ne bîntuie fantoma lui Lance. Pentru că n-am îngropat alături de el niște mituri
Spre deosebire de competițiile din artă, show-biz sau înarmare nucleară, sportul are o linie de sosire clară. Convenția pe care e clădit este să îl aleagă pe cel mai bun la capătul unei măsurători a priori obiective. De aceea în sport, existînd aceeași linie de sosire, trebuie să fie și o aceeași linie de plecare pentru toți. Nu se poate, cum e de exemplu în cursa premiilor Nobel pentru fizică, ca unii să ia startul de la Princeton, iar alții de la Universitatea din Petroșani. E drept că și în sport metodele de pregătire, baza tehnică, staff-ul, finanțarea sînt extrem de diferite. Dar nu este admisibil ca terenul propriu-zis al competiției să fie diferit. Să fie, de pildă, un microscop de ultimă generație. Fără unealta asta, poți fi un Messi al științelor, rămîi tot la coada calului! De aceea în sport, ca să o tai scurt, dopajul nu este permis. Pentru că el schimbă, în chiar cursul întrecerii, terenul de luptă. Iar convenția nu mai e respectată. Iată de ce, cu toate transformările sale, sportul nu își poate schimba substanța, sub pericolul de a deveni altceva, numit altfel. Ce ziceți de un bal al monștrilor?
În articolul precedent numeam ideile care chinuie sportul apropo de substanțele interzise. Prima era că ele nu pot face dintr-un neica nimeni un campion. Pentru a demonstra contrariul îi dau cuvîntul chiar unui campion. LAURENT FIGNON A CÎȘTIGAT TURUL FRANȚEI DE DOUĂ ORI, ÎN ANII ‘80. A SCRIS O CARTE ÎNAINTE SĂ MOARĂ DE CANCER, ACUM 4 ANI. Știa ce luase. Știa ce luaseră și adversarii săi.
“Niciodată vreun produs nu a reușit să transforme o mîrțoagă în pursînge. Niciodată! De la Coppi la Hinault, trecînd prin Anquetil sau Merckx”. De aceea, la începutul anilor ‘90, cînd i s-a oferit EPO a spus că se descurcă și fără. Ei bine, nu s-a descurcat. În prima parte a unei etape de Tur plutonul s-a pornit să ruleze cu 50 la oră, viteză nebunească. Fignon s-a tîrît pînă în frunte, unde a dat de un no name care impunea liniștit, fără să transpire, această trenă infernală. “Ce faci? Mai avem o sută pînă la sosire, își dai seama cu ce viteză mergi?”. Răspunsul l-a dat pe spate. “Păi, mi s-a spus să-i dau bice… și îi dau bice!”. Gata, lumea se schimbase. A doua zi a cîștigat Bruyneel (ajuns mai apoi creierul din spatele lui Lance) cu o medie de peste 50 km/h!!! Oamenii deveniseră mașini. Mitul era distrus. Oricine putea să facă orice. Și-atunci?
SĂ LĂSĂM DOPAJUL LIBER, SPUN DESTUI. ÎN FINE, NU CHIAR LIBER, SĂ FIE LIMITE. ÎMI VINE SĂ RÎD. CARE LIMITE? PĂI, LIMITE SÎNT ȘI ASTĂZI. Există o marjă dincoace de care, deși ți se găsesc substanțe nepermise, nu ești considerat dopat. Cînd EPO era nedectabilă se stabilise limita de 50% globule roșii. Un om normal are între 39 și 43%. Generoasă limită, nu? Și totuși Riis, cîștigător de Tur, era numit “Domnul 60%”! Imaginați-vă în ce proporție era mai bun decît ar fi trebuit să fie! Apoi a venit Lance. Sportul n-a mai fost sport. Era Lance o mîrțoagă? Blestemul lui e că nu vom ști niciodată.