Asasinii sîntem noi

Un documentar HBO prezintă saga celui mai mare trişor al sportului. Să privim un pic în spatele ei.

Povestea lui ar trebui predată în şcoli. Pentru că nu este numai a lui. E povestea lumii, a celei moderne în special, […]

Un documentar HBO prezintă saga celui mai mare trişor al sportului. Să privim un pic în spatele ei.

Povestea lui ar trebui predată în şcoli. Pentru că nu este numai a lui. E povestea lumii, a celei moderne în special, o lume naivă, uşor de păcălit, simplu de hipnotizat, dispusă să-şi treacă pe „mute” vocea interioară. Povestea zeului de mucava a sportului urmeză linia oricărei istorii cu mari bandiţi. Poate fi a lui Al Capone sau a lui Madoff. Lance Armstrong, cel pe care filmul lui Alex Holmes de pe HBO, „Unstoppable”, îl explică impecabil, nu e un simplu trişor. Armstrong a fost cel mai vizionar dintre toţi infractorii plutonului. În laboratorul ambiţiilor sale care s-ar fi oprit probabil pe Capitol Hill sau, cine ştie, la Casa Albă, el a inginerit cea mai importantă distorsiune a unei discipline identificată pînă acum. A luat un produs dopant miraculos şi un sport în căutare de eroi (şi predispus a-i fabrica graţie cantităţii supraomeneşti de efort) şi le-a cuplat într-o reprezentaţie de un cinism absolut.

Documentarul lui Holmes e impecabil în a bifa toate ingredientele unei saga de criminal în serie: imaginea radiantă care acoperă adevărul, impecabila implicare socială, prieteniile sus-puse, tehnica subtilă sau brutală a intimidărilor, greşeala fatală a reîntoarcerii la locul crimei, ostracizarea criticilor de către comunitate, oameni ajunşi în pragul nebuniei sau al falimentului în luptă cu acest monstru biblic. Şi chiar implicarea politicului de la cel mai înalt nivel pentru a fi oprită o ancheta federală. Apoi happy-end americănesc, cu justiţiarul de neintimidat. Un caz perfect. O execuţie publică. Un prilej minunat de a uita că asasinii sînt încă printre noi.

De cînd dopajul a devenit un subiect public se fac auzite clar şi tare două mesaje: că dopajul nu poate face dintr-o loază un premiant şi că, dacă acest fenomen nu poate fi oprit (deşi s-a dopat ca un măgar, Armstrong n-a fost niciodată prins, ha!), atunci ar fi mai bine ca fiecare să ia ce vrea astfel încît la capătul zilei să cîştige, prin egalizarea şanselor „în sus”, chiar cel mai bun. Aşa, la o cafea sau şezînd comod într-un scaun de emisiune, între oameni care şi-au adus rar sau deloc trupul la limită, poate rezulta un dialog interesant. Devine altceva cînd unii îşi joacă meseria, cariera, credibilitatea sau chiar viaţa. Pentru toţi e limpede un lucru: sportul a devenit un mutant, a virat de la o întrecere „sportivă” la una economico-financiară.

Şi dacă sportul nu mai e chiar sport, de ce ar trebui să-i mai aplicăm standarul unei „curăţenii” absolute? Sînt acestea expresii ale disperării de a găsi un răspuns sau provocări fireşti pentru un domeniu care trebuie reinterpretat? Sună preţios, dar ăsta e filmul. Trăim ceva care ne dă şuturi, ne obligă să ne mişcăm fundul din fotoliul confortabil în faţa căruia rulează imagini HD. Miza? Ca în orice servicii. Să ştim ceea ce ni se pune în farfurie. Altfel, sîntem propriii noştri asasini.
Va urma.