Se caută opere

Început de iarnă. Dinamo s-a pornit într-un slalom special. E aşteptat bătrînul coborîtor.

De o vreme pluteşte ceva deasupra a două echipe istorice precum o navă extraterestră deasupra Washingtonului în tragiparodia „Ziua Independenţei”. Măcar acolo în cele din urmă a […]

Început de iarnă. Dinamo s-a pornit într-un slalom special. E aşteptat bătrînul coborîtor.

De o vreme pluteşte ceva deasupra a două echipe istorice precum o navă extraterestră deasupra Washingtonului în tragiparodia „Ziua Independenţei”. Măcar acolo în cele din urmă a existat un Will Smith care să dea un pumn în barbă eliensului. Dincoace, dimpotrivă, se desfăşoară covoare roşii in absentia. O boare a anunţat pogorîrea lui Mircea Rednic fie la Rapid, fie la Dinamo şi din acel moment a început să se intre în fibrilaţie. Un curent invizibil i-a scuturat pe toţi şi, deoarece nimeni nu putea eluda subiectul, fiecare a început să zică fix ce l-a tăiat capul, spre veselia generală. Acest Kayser Soze al fotbalului românesc, vorbit de toţi, dar nevăzut de nimeni exact ca personajul din „Suspecţi de serviciu”, se întrupează din cînd în cînd într-o voce simpatică, băşcălioasă, de tip care a văzut multe şi a crezut puţine. Şi ce fac cei doi antrenori intermediari ai sus-numitelor echipe ameninţate cu descinderea marelui preaşteptat? Plecăciuni. Rednic e ultimul care a cîştigat cîte un titlu cu Dinamo şi Rapid. Se întîmpla demult, într-o altă lume, în care preţul metrului pătrat de ţărînă şi probabilitatea metrului cub de bacnote dădeau fotbalului o altă respiraţie. Acum e numai despre transpiraţie. Pe uscat.

În ce-l priveşte pe Rednic, toţi te îndeamnă să-i contempli opera, nu caracterul. Aşa zic oamenii din fotbal, vorba lor, cu subiect şi predicat. Poate şi cu ceva adjective. În fine, e un potenţial salvator, cam aşa se înţelege din felul în care îl pictează cumintele Ionel Dănciulescu şi adumbritul Marian Rada. Amîndoi sînt gata să se dea degrabă la o parte. Între timp preopinentul l-a scutit pe rapidist, oricum mai rezervat, de această gimnastică vertebrală. A zis că vine, dacă vine, doar la Dinamo. Dar dacă nu vine? Haide, haide, să nu stricăm frumuseţe de poveste! Deci, la Dinamo. Ai cărei tătici discutau într-un separeu cu Niculescu, în vreme ce Stoican şi Dănciulescu îi aşteptau în altul. Din această istorioară rezultă că Rednic s-ar integra perfect în peisaj. Se caută opere. Ce nu se găseşte însă e logica. Dinamo, în toată mizeria sa financiară şi structurală în care a lăsat-o vechea guvernanţă, şi-a recîştigat un pic de respect anunţînd un drum greu, lacrimar, dar exemplar.

Miza pe jucători şi antrenori tineri, sacrificiul obligatoriu al ambiţiilor de performanţă imediată pentru o reconstrucţie sănătoasă. Un proiect pe ani de zile. Aplauze. Cortina. Întuneric. În două săptămîni totul s-a făcut zob, indiferent dacă vine sau nu Rednic. Pentru că gestul contează. Stoican, Dănciulescu, Niculescu. Agenţi ai viitorului. Fie şi înlocuiţi unul cu celălalt în condiţii dubioase ar exista un drum pe care nimeni nu i-a obligat să-l anunţe. Pe cînd Rednic, chiar mai bun decît toţi la un loc, e prezentul fără recurs. Cel din care Dinamo promisese să evadeze. Păcat. Dar măcar sîntem scutiţi de întristări. Să rîdem, e tot ce se mai poate.