Divizia de gogoşi

Plecarea lui Miriuţă la o echipă oarecare dă măsura falimentului unei ligi care nu mai poate păcăli

Cînd am citit în presa franceză de după alegerile noastre prezidenţiale că România e un fel de exemplu bun în această zonă […]

Plecarea lui Miriuţă la o echipă oarecare dă măsura falimentului unei ligi care nu mai poate păcăli

Cînd am citit în presa franceză de după alegerile noastre prezidenţiale că România e un fel de exemplu bun în această zonă a Europei raportat la derapajele democratice din Ungaria nu m-am bucurat. Vecinii vestici, cu toate crizele lor naţionaliste, au fost mereu un vector de civilizaţie, un cap de pod occidental de care ne-am putut apuca şi care ne tot tentează cu autostrăzile duse pînă la graniţă ca nişte mîini întinse. Ungaria e şi o ţară a sportului în care înotul, poloul, scrima sau handbalul sînt proiecte de ţară şi nu străluciri singulare într-o mare de indiferenţă şi abuleală structurală.

Istvanii sînt buni la multe, e drept, dar sînt „răi” fix în domeniul  buricului lumii, fotbalul. Poate şi pentru că n-au găsit Gigei care să transforme pămîntul în bani şi fotbalul în cult al personalităţii. Ori poate pentru că n-au nas la afaceri în zona asta, unde nu e simplu, iar riscurile sînt mari. Oricum, la fotbal sîntem peste. De aceea, cînd Miriuţă lasă echipa din coasta Stelei pentru o formaţie de mijlocul clasamentului ungar, dintr-un oraş în care vedetele sînt cele care ţin mingea în mînă, nu la picior, rişti să ţi se înece nişte corăbii. Momentul era fast. Naţionala e în sprint către Euro. Avem două echipe în grupele EL, dintre care una ţine speranţe de calificare. Dar dacă ridici capacul acesta frumos pictat rişti să leşini de la miros. Înăuntru e o jale cu nuanţe cancerigene. Am crezut că pînă la urmă oamenii vor învăţa ceva după atîta amar de criză. Că, buimaci la început, se vor reseta şi vor porni sănătos şi modest la reconstrucţie. Dimpotrivă, unii s-au gîndit că e momentul pentru un nou tun. Iar tunul a făcut un magistral fîs.

Să te duci la Gyor, un fel de FC Braşov, de la o echipă care acum mai puţin de doi ani bătea Manchester Utd şi ajungea la un pas de „optimile” Ligii Campionilor ar putea fi doar un fapt divers dacă n-ar fi strigăturile care precedă această despărţire. Miriuţă a scris cu vorbe o adevărată carte a patimilor, cu subcapitole stufoase avîndu-l ca autor pe Felgueiras. „Nu ne apără nimeni”, s-a plîns acesta la plecarea antrenorului în numele colegilor neplătiţi istoric. Fiii ploii uită însă că le-a convenit să încaseze contracte prea grase pentru vaca slabă a business-ul fotbalistic de aici. Strigătul lui Mario e coerent cu vocea unui agent de jucători străin care mi-a mărturisit că nimeni nu mai vrea să vină în România, iar cei care sînt abia aşteaptă să plece fără să se uite înapoi. Evident, e o exagerare.

Vor continua să vină stranieri. Uitaţi însă de calitatea lor! Şi mai ales de angajamentul pentru performanţă! Plătiţi din an în Paşte, ei nu numai că vor frîna creşterea românilor, dar vor şi prăbuşi calitatea unui campionat oricum mai slab ca oricînd. Prin ceea ce se întîmplă la CFR şi nu numai reînvie otrăvitorul dicton comunist „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Şi atunci fugi. Gestul lui Miriuţă face de ruşine fotbalul nostru. Cît mai valorează el cînd oamenii cu o anumită calitate şi cu trend ascendent îl părăsesc pentru echipe mediocre din campionate de subsol european? Liga noastră, altfel scumpă rău, îşi dă astfel întreaga măsură a valorii. O, da, ni se vor vinde în continuare gogoşi despre calitatea minunatului campionat! Dar gustul lor e deja rînced.