Echipa mondială a României

Între două partide ale tricolorilor s-a jucat un meci imens. Fotbaliştii şi fanii s-au întîlnit din nou după multă, multă vreme.

Sîntem întorşi pe dos. Sîntem cu dinăuntrul pe dinafară, îl purtăm ca pe o haină pulsînd. Wearing the inside […]

Între două partide ale tricolorilor s-a jucat un meci imens. Fotbaliştii şi fanii s-au întîlnit din nou după multă, multă vreme.

Sîntem întorşi pe dos. Sîntem cu dinăuntrul pe dinafară, îl purtăm ca pe o haină pulsînd. Wearing the inside out, după tulburătoare strofă floydiană. Oameni pe străzi cîntănd imnul în timp ce fotbaliştii merg la vot. Oameni la care vedetele se uită şi pe care cei ce îmbracă de obicei tricolorul îi aplaudă, după cuvintele dulci-amare ale lui Dorin Goian despre ruşinea guvernanţilor de a nu fi la înălţimea unei ţări care joacă în deplasare. Dorin, fotbalistul care vorbeşte calm şi la obiect, ce-o mai fi şi asta?! O asumare a condiţiei comunitare înaintea celei profesionale. Uite de unde poate veni curajul pe teren atunci cînd te strîng inima şi tricoul.

E pentru prima oară poate în care răsfăţaţii soartei au luat loc în tribune şi au privit cum o naţiune joacă aspru, fără frîne, pentru o calificare istorică în sferturile civilizaţiei europene. Un meci pierdut dinainte, oh, da!, precum cel de la Pasadena, în urmă cu 20 de ani. Şi acum, ca şi atunci, oceane de oameni şi-au regăsit glasul şi au scandat pe stadioanele fără tuşe ale lumii. Iată adevărata echipă a României. Toţi ceilalţi sînt doar chemaţi din cînd în cînd să o reprezinte dacă se străduiesc îndeajuns, dacă au noroc sau talent. Românii cărora le cerem să umple tribunele ca oile au coborît în iarbă. Cozile lungi ale celor de pe banca de rezerve a ţării au trimis la vestiare cozile scurte de topor ale driblangiilor de vocaţie. A fost un meci teribil. Dar nu spun mereu marii antrenori că meciul cel mai greu e cu noi înşine?

A existat o vreme în care suporterilor li se cereau fidelitate şi adulaţie fără falie. Fotbaliştii Generaţiei de Aur şi mai apoi cei care au venit în trena lor moştenind doar contractele nu şi performanţele planau deasupra ţării ca nişte supraoameni cu statut nemuritor. Naţionala era un cadou al lui Dumnezeu pentru români. Apoi zeii au căzut în cap. Şi ei, şi noi ne-am tîrît penibil prin convulsiile unor boli care nu mai ţineau de tinereţe, ci de neînvăţare. Ne-am aşteptat unii pe alţii, de multe ori la cotitură, încercînd să regăsim bucuriile vechi. Dar ele n-au mai venit niciodată, cum nu va mai veni nici un alt Hagi. A fost nevoie de aceste evenimente excepţionale pentru a avea o nouă şansă de a ne întîlni. În vreme ce ploaia şi poliţia îi băteau pe „stranierii” din marile capitale europene, tricolorii s-au încolonat şi au mers să voteze tocmai după o victorie importantă.

În alte vremuri s-ar fi ridicat nişte nasuri, s-ar fi simţit nişte nazuri. Acum s-au dus ca la o treabă normală. Şi-apoi au stat şi ei cu ochii în televizor să vadă meciul celorlalţi, care s-a jucat mult după fluierul arbitrului. Într-un fel subtil, în acele ore s-a topit vechea matriţă a vedetele şi fanilor şi s-a născut alta, a coechipierilor de dincolo şi dincoace de garduri. Aşa poate începe o nouă poveste. Atunci cînd oamenii se întîlnesc chiar dacă se află la mii de kilometri şi milioane de euro depărtare. Asta, pînă la urmă, înseamnă o ţară. Începuserăm să uităm.