Nea Piţi, cui ne laşi?

Ne trebuie un selecţioner. Repede. Azi. Ba nu, ieri! O poveste scurtă a unei nepotriviri de caracter Trebuie să-i mulţumim. Cum cui? Lui Piţurcă, evident. Putem să-l hulim, să-i urăm călătorie sprîncenată, să-l acuzăm că a construit un joc după […]

Ne trebuie un selecţioner. Repede. Azi. Ba nu, ieri! O poveste scurtă a unei nepotriviri de caracter

Trebuie să-i mulţumim. Cum cui? Lui Piţurcă, evident. Putem să-l hulim, să-i urăm călătorie sprîncenată, să-l acuzăm că a construit un joc după chipul şi asemănarea lui, ursuz, închis, atacînd doar pentru a se retrage mai bine în defensiva betonată a propriilor convingeri. Dar pînă cînd va veni cineva care să ne arate că se poate şi altfel, Piţurcă rezistă în istorie cu două calificări, un play-off şi cîteva mingi de meci în racheta următorului selecţioner. Limita lui a fost fotbalul mare şi momentele în care performanţa nu mai putea fi amînată. La Euro cu Olanda, în meciurile decisive cu Grecia. Piţurcă n-a fost omul loviturilor sclipitoare, ci al muncii de cîrtiţă întinse pe ani. Nimic atrăgător. Un conducător neînţeles căruia i s-a cerut mereu să elibereze locul. Şi într-o bună zi chiar asta a făcut.  A plecat brusc. S-a ridicat de la masă şi a ieşit din cadru. De aici încolo aruncăm la coş mulţumirile.

Cînd au venit arabii, Piţurcă a părut a spune: „Nu mă vreţi? Ei bine, uite că nici eu nu vă vreau!”. Şi ne-a tot ţinut în joc de glezne. Cu cine se certa? Cu federalii, cu presa, cu categoria „Reghe”? Cu toţi şi cu fiecare. Piţurcă s-a simţit din alt film. Şi a plătit poliţe. Pînă la capăt. Selecţionerul a avut situaţie de mat: nu-mi daţi drumul şi mă aveţi pe cap pînă în noiembrie 2016 din cauza incredibilei tărăşenii cu data finală a contractului sau mă lăsaţi să plec cînd vreau eu, fără bani dacă vă fac şi puncte. O lovitură de maestru. Şi un contre-pied pentru Burleanu, care a promis să facă lucruri solide şi de durată, pus acum în faţa perspectivei de a alege repede şi prost. Plus acuzaţia de a fi renunţat la banii din clauză cînd conturile FRF arată ca buzunarele lui Copos de Revelion.

Piţurcă i-a avut pe toţi pe bombeu şi a tras cu sete. De înţeles? A fost mitraliat, pe drept sau nu, din toate direcţiile şi toate poziţiile. Prin ochii lui se vedeau într-o parte sărăcia de talente şi în alta pretenţii infinite. Sigur, aceste dezagremente veneau cu un salariu de CEO într-o multinaţională, asezonat cu bonusuri de bancher. N-au îndulcit însă o acreală cronică. Aşa s-a ajuns la criză. Din păcate, aceste jocuri de orgolii şi bani se fac pe spatele naţionalei. O entitate de interes public a fost retrogradată subit la nivelul unei echipe oarecare. Te tîrguieşti pe seama ei, cultivi răceli, o perpeleşti şi la o adică îi găseşti stăpîn de ocazie. E nedemn. Şi e păcat. Pentru că de aici se setează de multe nivelul de stimă naţională. Din perspectiva a milioane de priviri, nimeni nu iese bine din această poveste, iar obligaţia de a alege în grabă o soluţie care trebuie să ne ţină mult şi bine ar putea fi reînceputul unei îngrozitoare prietenii.

Pînă la urmă, vorba aceea, am priceput treaba cu mamele lor, dar cu ale noastre ce-aţi avut?