Debusolarea
Trecută noaptea neplăcută de după, putem să constatăm că nu e așa grav. Doar să nu ne rătăcim de tot.
Abia cînd se termină îți dai seama cît de tare te enervează. Un val acru de dezamăgire națională lovește betoanele […]
Trecută noaptea neplăcută de după, putem să constatăm că nu e așa grav. Doar să nu ne rătăcim de tot.
Abia cînd se termină îți dai seama cît de tare te enervează. Un val acru de dezamăgire națională lovește betoanele vechi și asfalturile nefăcutelor autostrăzi. Golul tîmpit al tipului ăla cu freză zbanghie, golul stadion al viitorului meci acasă, golul din stomac. O seară rea. Din fericire nu durează mult sau n-ar trebui. Vorba lui Tătă, sînt tot trei puncte. În fine, acum a fost doar unul. Dar, da, e numai un meci. Nu știu de ce trebuie să ne usture atît că vecinii ăștia cu gura mare au plecat cu un picior pe cal și cu o rață în desagă din curtea noastră. E asupritor să tot trăim meciuri cu Ungaria, să tot auzim aceleași huiduieli la imn, să tot primim aceleași trenuri cu primitivi, să se dea cu lacrimogene, să urlăm despre mama lor.
Pe bune, pe ce lume trăim? Ar trebui să se facă fix ce s-a făcut acum douăzeci de ani cu Serbia și Croația, să ne țină mai la distanță. Să nu ne mai lase împreună că nu știm să ne comportăm. Sîntem ca rudele de după blocuri ale Europei, ne caftim că altceva nu știm. Cînd ar trebui să ne vedem de alte probleme, noi cel puțin. Ei, treaba lor. Avem de lucru. Săriserăm din grafic după Grecia. Am reaterizat. Măcar de-am afla unde.
Nu e straniu cum seamănă scenariul de la Ludogoreț-Steaua cu ce s-a petrecut la România-Ungaria? O repriză bună, o alta în care n-am mai contat, un gol de final, niște baloane de încredere explodate. Sînmărtean ieșit și acolo, și dincolo. Accidentat de-adevăratelea la Sofia, scos din teren pe motiv de accidentare la București. Favoriți în ambele reprezentații. E cam mult ca să fie întîmplător. Ceva se strică la un moment dat. Pe teren și pe bancă apare un black-out. Aripile echipei se pliază, portarul nostru vede tot mai clar culoarea ochilor adversarilor. Se instaurează două trăiri concomitente: speranța că o vom scoate la capăt cumva și teama groasă că, de fapt, nu vom scăpa. Oricum ar fi, realitatea e aceeași. Nu rezistăm. Dincolo de alegeri tactice și de jucători, de schimbări și de adecvări, rămîne o incapacitate de a asuma pînă la capăt un drum. Parcă ne-ar fi frică că furăm victoria, deși stăm în poziția de principali revendicatori ai ei.
E drept de spus că naționala nu mai e chiar echipa care evolua crispat și defazat chiar din primul minut. Cînd nu e ofensivă are totuși un ochi privind spre atac. Dar se simte încă șantierul, incapacitatea grupului de a se ridica deasupra valorii unităților lui. Spre deosebire de destinul Stelei, cel al naționalei nu e însă compromis. Și, astfel, rateul cu Ungaria are o parte bună. Ne-a decăzut din poziția inconfortabilă de favoriți. Cu Finlanda ne putem întoarce la ce știm. Pînă cînd învățăm altele. Cît despre comportament și civilizație, cum zicea un mare jurnalist, hai noapte bună și noroc!