Fotbal fără oameni

Cînd ne e lumea mai dragă obişnuim să ne dăm singuri la picioare

Meciul nu era rău. Ocazii, bare, traiectorii „milimetrice”. Apoi o peluză s-a luminat ca ziua. Un banner uriaş cu un mesaj care părea a fi patriotic. […]

Cînd ne e lumea mai dragă obişnuim să ne dăm singuri la picioare

Meciul nu era rău. Ocazii, bare, traiectorii „milimetrice”. Apoi o peluză s-a luminat ca ziua. Un banner uriaş cu un mesaj care părea a fi patriotic. Un tricolor, un nene care aducea a dac. Şi torţe. Multe torţe. În clipa aceea a început teama. Puteai lesne să vezi în viitor arena goală, pustie. Am mai văzut asta, dar nu ne săturăm. Torţe şi bannere patriotice. Şi strigături pentru duşmani. Şi imediat totul gol, gol. Scaune printre care fluieră vîntul. Inele superioare pierzîndu-se în întuneric. Un pumn de tipi bogaţi la oficială făcînd pe suporterii. O ciudăţenie. Un fotbal contra naturii lui, de spaţiu al pasiunii populate şi nu al patimilor autodistructive.

La Steaua-Astra am retrăit povestea ipocrită a fotbalului românesc, cel care se plînge de înapoiere, dar care o cultivă cu abnegaţie. În oricare aeroport din lumea asta, din Bujumbura pînă la Ulan Bator e imposibil să intri fie şi cu o sticlă de apă dincolo de controlul de securitate. În România poţi eventual să ajungi pînă în mijlocul terenului cu un tanc. Fotbalul îşi trage singur la ţurloaie. Fotbalul acesta ar trebui dus la psihiatru. E cam sado-maso.

Victoraş Astafei bagă gol şi îşi duce apoi spre o cameră de luat vederi casca de Iuri Gagarin. Are un mesaj, evident. Îşi ridică tricoul ca mulţi dintre români pe stradă, dar în loc de clasica burtică pompată cu berică apare un înscris. „Uniţi sub tricolor”. Foarte frumos. Grafica e aparte, aşa cum era şi pe bannerul stelist. E un tricou primit, zice el, de la membrii galeriei echipei naţionale. Apoi adaugă, uşor confuz: „Sînt naţionalist, patriot şi ţin cu România”. Ajungea să fie patriot. În fine. Dar e de sezon, se apropie meciul cu Ungaria. Se apropie coşmarul. Se apropie ameninţarea unui stadion gol la partida cu Irlanda de Nord, echipa  care tocmai a bătut Ungaria, care n-a putut, jucînd cu porţile închise, să treacă de România care a bătut Grecia pe un Karaiskakis deşert.

E prea complicat? Sper că nu şi pentru cei care sînt sau se dau patrioţi. Simplă socoteală: am luat 4 puncte mari din şase pe stadioanele cu lacăte puse ale adversarilor. Acum sîntem la un joc de a da prilej să ni se întoarcă norocul. Asta e demonstraţia cinică. Pentru că dincolo de interesul imediat stau civilizaţia şi bucuria de lungă durată. Un joc e confiscat de un grup de cetăţeni care fac agenda a milioane. Fac fotbalul searbăd şi ne fac de ruşine cu scandări de Ev Mediu. Falimentul unei democraţii exact ăsta e, cînd cîţiva iau prizonieră o masă mare şi bleagă. De aceea dacă se va întîmpla din nou, după atîtea repetiţii ale acestei absurdităţi, nici măcar nu va fi vina ultraşilor, ci a tuturor celor care, incapabili sau complice, lasă să se propage această boală. Nu va conta că n-o vor recunoaşte. Va conta doar fotbalul hîd şi mut pe care îl vom moşteni cu toţii.