Dusu’ întorsu’

Se întind covoare roşii pentru întorşii pe poarta din dos. Uşa mare cu lei de aur e încuiată solid.

Pleacă şi se întorc. Pleacă buni şi se întorc şi mai buni. Românii au brevetat fotbalul-elastic, un fel de TRX al […]

Se întind covoare roşii pentru întorşii pe poarta din dos. Uşa mare cu lei de aur e încuiată solid.

Pleacă şi se întorc. Pleacă buni şi se întorc şi mai buni. Românii au brevetat fotbalul-elastic, un fel de TRX al carierelor, un căpşunărism de lux. Fotbaliştii noştri care pleacă în străinătate – nu rezistă, se întorc, pleacă iar, se întorc iar şi tot aşa într-un du-te, vino ameţitor – dau senzaţia de personaje de un comic involuntar într-un spectacol extrem de lucrativ. Pe seama lor, ca şi pe aceea a frumosului comerţ cu legumele turco-italieneşti, se fac nişte bani. Altfel n-are nici o noimă. Ori oamenii care iau români sînt făcuţi grămadă de continuă să ceară la nesfîrşit o marfă care se strică odată ajunsă la destinaţie, ori toată vînturarea asta are raţiuni financiare. Ar trebui să încetăm să ne mai păcălim. Ok, poate ieşi din cînd în cînd cîte un rezultat. Dar filmul e altul. Pot spune orice, pot vîntura batistele şi se pot face că îşi şterg pe furiş o lacrimă la aeroport. Cînd îmbrăţişăm pe cineva de plecare e bine să rămînem cu braţele larg deschise.

Bourceanu e luptător, un om pentru moralul unei echipe. Papp e un tip de bun simţ şi un ambiţios. Rusescu era reperul de voinţă al Stelei. Alexe e un băiat de zahăr. Luchin întruchipa polivalenţa cu detentă. Florescu avea un discurs nordic. Chiţu a fost exponentul unei generaţii care vrea să reuşească. Cu toţii sînt oameni minunaţi. Ca orice român, de altfel. Sau ca orice rus ori nord-coreean. Avem, cu toţii, un suflet minunat, sîntem pîinea şi sarea pămîntului. Nu ştim de ce ni se întmplă toatea astea, ce blestem ne loveşte. Evident, nu sîntem noi de vină, nu putem fi. Pentru că, după cum ziceam, sîntem nişte oameni minunaţi.

Primii oameni minunaţi care au dus la scară industrială acest export-import de carne cu crampoane au fost cei de la Dinamo. Azi e practică generalizată. Ce plus valoric îţi aduc cei care au rupt lesa să scape de aici şi care se întorc înainte de a fi ajuns cu adevărat acolo? Se spunea atunci despre unii dintre ei că s-au sastisit, că nu mai pot fi ţinuţi în loc. De ce ar fi altfel acum? Cum poţi construi pe o mare zgură sufletească a nereuşitei, cu o privire mereu către altundeva? În afară de banii plimbaţi o dată cu jucătorii, există două limite clare, declarate: puţinătatea mijloacelor de detectare a valorilor noi, care te întoarce mereu către ceea ce cunoşti, şi frîna financiară. Un cerc rău. Se spune că aceia  care se întorc cunosc bine campionatul, echipele. Păi, tocmai asta e. E greu să mai fi stimulat în această ciorbă reîncălzită şi din ce în ce mai lungă, cu aceleaşi înapoieri şi moravuri de care au fugit. Întoarcerea e ca de la un război pierdut în satul pe care sperai să nu-l mai vezi.

Mă gîndesc la Cristi Tănase. Cică şi el e pe picior de plecare. Nu ştiu ce să-i urez, în afară de sănătate. Deocamdată a reuşit cumva să dribleze capcana unui transfer. Dar poţi întinde coarda la nesfîrşit?