Cînd Chipciu îşi ia viteză

Chipciu accelerează la interviuri. Unde, dacă nu dai gol, e ca şi cum ai marca în proprie poartă

Recunosc, îmi place tare de Chipciu. Atunci cînd joacă şi cînd dedică victoria familiei lui, inclusiv soacrei, cînd stă cu gîndul […]

Chipciu accelerează la interviuri. Unde, dacă nu dai gol, e ca şi cum ai marca în proprie poartă

Recunosc, îmi place tare de Chipciu. Atunci cînd joacă şi cînd dedică victoria familiei lui, inclusiv soacrei, cînd stă cu gîndul aici şi nu la cine ştie ce Vest, cînd ia verbal adversari pe piept sau cînd moare de ciudă la eşec. Recunosc, nu-mi place Chipciu. Atunci cînd scuipă înjurături precum un Kalaşnikov gloanţe, cînd e dispreţuitor faţă de colegii de profesie, cînd uită de umilinţa minimă. Rămîne că Alex Chipciu are o voce coerentă. E important într-o lume adesea fracturată la limbă şi la logică. Mai nou, atacantul Stelei îşi foloseşte vocea ca pe o armă cu rază lungă şi istorică de acţiune. Chipciu a început să dea declaraţii „politice”. Atunci cînd vorbeşte despre vechile atitudini nesportive ale lui Moţi sau despre trecutul arbitrului Rusandu. Prin astfel de declaraţii care sar din prezent şi merg să acopere de stigmat vieţi întregi stelistul îşi arogă o postură de justiţiar, de Clint Eastwood al fotbalului. În principiu nu e rău. Fotbalul e plin de bube, iar dreptatea nu se prescrie. Dar nici curajul. Curajul pînă la capăt. Cînd îmbraci un astfel de combinezon de Superman, e bine să nu laşi lucrurile neterminate. Altfel, te termină ele pe tine.

„Prestaţia acestui arbitru ne-a defavorizat. A fost penalty clar la mine, dar n-a vrut să dea”. Foarte bine, e părerea lui Alex, de respectat. Nu neapărat de împărtăşit. Dacă zicea despre galbenul de eliminare era altă poveste. Altceva e cu necaz. „Eu ştiu în ce direcţie e acest arbitru încă de cînd eram la Braşov, dar mă opresc aici, nu vreau să spun mai multe”. Păi, nu, dragă Alex, nu aşa! Asta e de grădiniţă. Am eu ceva tare, dar nu vă arăt şi vouă, să muriţi de oftică! Pentru că: ori, de fapt, n-ai nimic, ori dacă ai, e egal cu zero dacă nu spui şi nu aduci cea mai mică dovadă. E exact otrava care bîntuie ca o boală-lungă-moarte-sigură fotbalul nostru. Dezvăluirea gen balon de săpun. Plus că e tardivă – de ce nu s-o fi exprimat pe cînd era încă la Braşov? A, OK…  Conexiunea cu Dinu Gheorghe s-a făcut imediat, a venit replica acidă, şi uite-aşa şi tot aşa. Nimeni nu-i cere lui Chipciu să dea dovadă de o moralitate infailibilă, să recunoască toate cîte s-au făcut şi în favoarea propriei echipe atunci cînd denunţă nedreptăţile. Totuşi, există o minimă responsabilitate cînd ridici paloşul. În absenţa unor voci puternice – mamă, ce s-ar mai fi urlat după acest Steaua-Ceahlăul 0-1! – Alex se simte nevoit să nu tacă. Steaua nu e o echipă care să îndure. Dar trebui să fii pregătit pentru astfel de lupte grele. Dimpotrivă, cred că Alex are altele de dus, cele care contează în absolut, care dau scorul şi fac destinul. Cele pentru care, odată cîştigate, nu trebuie să aduci nici o probă în nici un tribunal.