Enormele bucurii ale lumilor minuscule

Sîntem rupţi între bucuria victoriilor europene şi realitatea demisolului în care trăim

Horton era un elefant care ţinea în vîrful trompei o păpădie pe care stătea un fir de praf. Care era, de fapt, un univers microscopic trăindu-şi dramele şi […]

Sîntem rupţi între bucuria victoriilor europene şi realitatea demisolului în care trăim

Horton era un elefant care ţinea în vîrful trompei o păpădie pe care stătea un fir de praf. Care era, de fapt, un univers microscopic trăindu-şi dramele şi bucuriile în ritmul simpaticului pachiderm. Un strănut putea fi sfîrşitul lumii. Acest desen animat nu e doar pentru copii. E o inspirată ilustrată a ceea ce trăim cu fotbalul nostru acum, într-un moment pe care îl credem bun. Dacă seismologii Centrului regal belgian de la Uccle s-ar fi interesat de noi ar fi înregistrat la un mijloc de săptămînă acelaşi gen de minicutremure pe care l-au pus în evidenţă după golurile naţionalei lor în meciul cu SUA de la Cupa Mondială.

Am fost tare fericiţi. Steaua a fost Steaua. Mutu a reînviat. Răzvan Lucescu a rătăcit pe vreo plajă zgîrcenia de goluri. Astra a arătat soliditate în ciuda continuelor conflicte interne. Treaba merge bine, ne-am zis. Fotbalul nostru incolor, inodor şi insolvabil produce măcar această treime se succes european. Ne putem uita în zare. Ne putem face planuri şi castele în Spania. Cu o sforţare admirabilă ne-am suit din catacombe către lumină. Ni se pare un drum lung şi admirabil. Însă e aşa doar dacă ne uităm în jos. În sus e un tavan gros. Nu sîntem nici măcar la nivelul străzii, am ajuns deocamdată într-un demisol. Vedem pe un gemuleţ pantofii ceraţi ai celor bogaţi. Adevărul e că sîntem transpiraţi şi aproape extenuaţi emoţional la vremea cînd alţii abia fac ochi. Îi deranjează vag un soi de gălăgie incertă.
Acum, că ne ştim şi adversarii, parcă e un pic mai bine. De fapt, e mai rău, dar măcar vizualizăm zidul. Cîndva, între acum şi celelalt mijloc de săptămînă, o să ne dăm seama că încă n-am făcut nimic. Sau că tot ce am făcut e să reluăm, sisific, munca de unde am lăsat-o neterminată la tura trecută. Steaua, încă, şi-a pus deoparte nişte lucruri, dar Petrolul şi Astra se învîrt deocamdată în acelaşi cerc. Le stă în faţă un baraj enorm care, de va fi trecut, le va duce abia atunci în altă lume. Altfel, toate ole-urile pentru Fatai, minunea cehă şi bijuteria de gol a Briliantului vor fi castele de cărţi prăbuşite. Şi abia de-au apărut balaurii…

Steaua, ziceam, e mai bine. E fezabil cu Ludogoreţ. Dar miza ei e cotropitoare: banii mulţi ai Ligii care îl mai ţin pe Gigi în fotbal şi fotbalul în Steaua. Fără ei va fi jale. Gâlcă s-a luminat la faţă după Aktobe, dar într-un loc dotat cu bare şi încuietori solide persistă întunericul. Valsînd între negocieri secrete şi încete, cereri publice de jucători, cheltuieli minime pentru profit maxim, managementul cu butoane la Poarta Albă trebuie să scoată iepurele din joben. O prestidigitaţie la care asistăm cu gura căscată pentru că totul ţine de o magie a pipăitului mai degrabă decît de un real plan de business. Fotbalul îţi dă senzaţia că totul e posibil. Şi chiar e în lumea noastră mică, gata să dispară la orice frison al celor mari.