Mannschaft

Un prieten refăcea cu un german un acoperiş în ziua cînd se zicea că va veni sfîrşitul lumii. A vrut să se oprească să bea o bere. „Nu se poate, o să ne prindă sfîrşitul lumii cu acoperişul neterminat!”, a […]

Un prieten refăcea cu un german un acoperiş în ziua cînd se zicea că va veni sfîrşitul lumii. A vrut să se oprească să bea o bere. „Nu se poate, o să ne prindă sfîrşitul lumii cu acoperişul neterminat!”, a protestat colegul de lucru (caz real)

Putem iubi sau urî Germania. Sau putem fi indiferenţi, deşi, azi, e mai greu. Germania nu ne obligă la nimic. Nu ne mai ia prizonieri. Nu conduce această lume cu toate că sudicii Europei susţin îmbufnaţi că din cauza leadershipului ei continental li se întîmplă lor toate. Germania nu e nici pe departe naţiunea perfectă pe care o văd unii şi nici vreo nouă statuie cristică de pe un Corcovado planetar la care să te uiţi de jos în sus cu evlavie. E foarte uşor să cădem într-o adulaţie blegoasă după această titlu mondial. Ar fi cea mai mare jignire adusă acestui proiect de succes şi o orbire în ce priveşte demersul nostru, al celor care ne uităm astăzi de pe margine la sărbătoarea băieţilor lui Low.

În dimineaţa triumfului se aprinde, ca un bec în celulă, întrebarea: de ce? De ce nemţii şi nu alţii? Există vreun înţeles profund? E victoria unei lumi asupra alteia? Acele kilograme de aur sculptat revin unora pentru că le merită sau pentru că norocul, starea economică a ţării lor, arbitrajul ori conjuncţia astrelor le pun ciclic, printr-un soi de loterie privată, fericirea în braţe? Cel mai uşor ar fi să plonjăm în fatalism. Cred însă că dacă Germania ne spune ceva răspicat e tocmai faptul că predestinările sînt cea mai penibilă scuză. Că viaţa e prea frumoasă şi suculentă pentru a o amîna sine die. Şi e ciudat că asta vine tocmai de la tipii ăştia serioşi.

A fost victoria principiului echipei asupra celui al vedetei. Cînd Neymar şi  Ribery au lipsit, iar Ronaldo şi Messi practic n-au fost acolo, formaţiile lor au clacat. La nemţi n-au contat absenţele. Cu sau fără Khedira sau Schweinsteiger maşinăria a funcţionat. Mannschaft. O filosofie socială care face Germania ceea ce e azi. Un tot care celebrează vîrfurile atît timp cît ele se sacrifică întregului. Un fel de a fi care exclude omul providenţial latino, dar şi stupul absolut al Nordului extrem. O cale de mijloc. Germania putea să piardă acest Mondial, dar nu şi-ar fi pierdut drumul, cel care a dus-o la două finale şi două semifinale în patru ediţii consecutive. Mai mult, Germania, fără să fie singura, ştie să se regenereze şi să se reinventeze. Nu numai în fotbal. În anii ’90, cînd ceilalţi trăiau euforia planetei reîntregite (care avea să vireze în coşmar), Schroder începea şantierul dureros al unor reforme nepopulare. Refuzul somnului, al letargiei pune azi Germania în poziţia de forţă statală şi fotbalistică care îi scoate din minţi pe mulţi.

Cum ziceam, putem iubi sau urî Germania. Dar ar fi o prostie să nu profităm de ceea ce are ea de dat lumii, şi pentru asta nu ne trebuie spioni, ca americanilor, e la lumina zilei. Evident că nu vom fi niciodată nemţi şi nici nu trebuie. Dar, vorba unui clasic, nu ne-ar prisosi ceva germani.