(P) Bebeluşii lui Bebeto » Corespondență specială din tabăra de Fotbal Coca-Cola din Brazilia

Sindamba, portarul cu zîmbet timid dar cu salt de panteră, pasează mingea liberoului irakian Marwan care caută un om liber. Micuţul Rames, „pinguinul egiptean” după cum l-a poreclit coach Eduardo, strigă după minge însă balonul ajunge la costaricanul Angel. Preluare […]

Sindamba, portarul cu zîmbet timid dar cu salt de panteră, pasează mingea liberoului irakian Marwan care caută un om liber. Micuţul Rames, „pinguinul egiptean” după cum l-a poreclit coach Eduardo, strigă după minge însă balonul ajunge la costaricanul Angel. Preluare scurtă şi pasă către Radu care dintr-o deviere îl pune în cursă de gol pe rusul Dulev. Mingea e prea lungă, dar situaţia a fost periculoasă. Din tribună Bebeto zîmbeşte. Bebeto, da. Cel care îşi legăna bebeluşul lîngă Romario la Mondialul american, în zilele noastre de glorie. Bebeto, pe care ar fi trebuit să-l întîlnim atunci în semifinale dacă… În fine, nu mai contează. Bebeto a apărut în ultima zi de la Copa Coca-Cola Camp în faţa celor o sută de puşti în pragul leşinului. A făcut poze cu toate echipele din turneu, apoi încă o dată atunci cînd s-a trecut la foto, faza pe ţări. A stat şi a strîns o sută de mîini fără să-şi piardă o clipă surîsul brozat.

La finalul sesiunii de făcut frumos a fost invitat să meargă într-un loc mai ferit de soarele tăios al iernii sud-americane. A zis că nu, că vrea să vadă meciul. Tocmai era finala mică în care echipa multinaţională a lui Radu Neamţ, reprezentantul României la această mini Cupa Mondială, încerca să prindă ultimele medalii. Bebeto s-a aşezat frumos şi a urmărit tot jocul ca pe un meci de pe Maracana. Mă aşteptam să-l văd ocupîndu-şi timpul cu altceva, cel puţin după o vreme. Să privească în gol gîndindu-se la ale lui. M-am uitat aşteptînd să-l prind în off-side, recunosc. Nici vorbă. Era pe de-a întregul acolo, absorbind dansul cu mingea cîteodată rea cu aceşti copii veniţi de pe oriunde. Încă flămînd de fotbal, orice fotbal. Nu, nu e numai Copacabana care le face brazilienilor glezna fină. E plaja din sufletul lor.

Lucrurile s-au întîmplat aşa: a doua zi după ce au văzut Brazilia-Croaţia pe Arena Corinthians, copiii au fost împărţiţi în echipe şi s-au apucat să joace fotbal, fiecare după cum a putut. A fost un fotbal relativ, dar s-a întîmplat să fie fascinant nu prin ceea ce era în sine, ci prin ceea ce lăsa să se întrevadă că ar putea fi. Şi nu mai puţin prin contactul fiecăruia cu cultura celuilalt exprimată şi transpirată prin gesturi, atitudini, angajament, scurtături pe teren care le anticipează cîteodată pe cele din viaţă. Cei din miezul Africii sînt talentaţi şi elastici, irakienii, tăcuţi şi mereu îngrijoraţi, egiptenii, şmecheri şi vorbăreţi, sud-americanii, cam poeţi. Radu Neamţ din Ardealul carpatic are o cuminţenie simpatică, cu care şi-a făcut prieteni dar care nu l-a servit prea mult pe teren. Gleznă bună la fotbal în sală, evoluţie retrasă pe iarbă. Cel puţin la început. Coach Eduardo l-a luat adesea deoparte să-i explice cum trebuie să ia faţa adversarului. Radu s-a străduit, lucru care a contat după cum vom vedea. Numele îi era strigat cu accent pe ultima vocală.

De atîtea ori că pînă la urmă s-a hotărît să bage capul în crampoane. Echipa Hapiness a început turneul bine, cu trei victorii din trei în grupe, dar mai apoi n-a fost totul o fericire. Semifinala a fost dovada că în Brazilia, fie şi în locul din munţi în care s-a ţinut turneul, bîntuie un virus ciudat: arbitrajul bezmetic. I-o fi înţepat vreo insectă tropicală pe toţi. Nervi, supărări, cîteva lacrimi. Recuperarea unei jumătăţi de zîmbet după cîştigarea finalei mici. Şi vorbele de rămas bun ale antrenorului brazilian: „Nu uitaţi niciodată de mijlocul echipei. El e inima. Fără el, muriţi. Mergeţi acasă şi continuaţi să munciţi”. Au pus apoi mîinile unele peste altele şi au strigat. Emoţie. O echipă frumoasă, cu toate feţele din toate locurile Pămîntului, de neuitat.

Echipa cea mai echipă, pentru care a primit şi un premiu. Iar Radu a fost desemnat jucătorul cu cea mai bună progresie din turneu, chestie care l-a uimit şi pe el. Aceste două distincţii de „foc de tabără” au ilustrat cel mai bine ideea zilelor din universul mic de la Sapucai Mirim: comunitate şi devenire. Radu şi-a trimis şapca imprimată cu tricolor în Chile şi a dus acasă tricoul naţionalei lui Alexis Sanchez primit de la prietenul lui Gonzalo. Alţii au făcut schimb de steaguri. Trofeele au fost înghesuite în fundul valizelor. În timp, clasamentele se vor estompa, dar niciodată fiorul şi bucuria de a te putea încredinţa timp de o pasă, un şut sau o poveste altuia atît de diferit.

Cînd l-am întrebat pe Radu, în ultimele clipe dinaintea plecării, ce ar vrea să ia cu el acasă a stat să se gîndească un pic, apoi s-a uitat împrejur şi a spus: „Tot”. Ceea ce înseamnă că nu mai e nimic de spus.

* acest articol face parte din campania Coca-Cola Grassroots