(P) Călătoria fantastică » Corespondență specială din tabăra de Fotbal Coca-Cola din Brazilia

O mişcare fină de gleznă, schimbare de direcţie, opţiune de pasă sau şut, minge strecurată şi… goooool! De brasileiro! Ce nebunie! Dar nu, nu e Neymar! E despre cineva care visează să fie Neymar. Un român, un ucrainian, un irakian […]

O mişcare fină de gleznă, schimbare de direcţie, opţiune de pasă sau şut, minge strecurată şi… goooool! De brasileiro! Ce nebunie! Dar nu, nu e Neymar! E despre cineva care visează să fie Neymar. Un român, un ucrainian, un irakian sau o americancă (ok, ea visează să fie Marta), un venezuelean ori un nigerian, pe la 14 ani, pe un teren în afară de Sao Paulo, la Copa Coca-Cola Camp. Un drum de făcut, mai ales sufleteşte.

Copiii, Radu Neamţ printre ei, cel căruia i se luminează faţa atunci cînd vorbeşte despre noul star din Selecao, deşi are fizic mai degrabă de Bernard, conduc mingea şi aleg situaţii de joc sub ochii antrenorilor avînd în minte stelele de pe Corinthians. Se încălzesc, se provoacă, se citesc în ochi. Cine va fi vedeta? Pe vremuri jocurile erau de-a hoţii şi vardiştii. Acum sînt de-a Neymar şi Pletikosa. Şi vai de arbitru!

Ziua glorioasă începe înainte să se lumineze. Puştii s-au trezit la o oră imposibilă pentru ca autocarele să se strecoare, la minut, dincolo de barierele care au închis zona stadionului meci de debut al Cupei Mondiale.

Primul stop: o lumină în favelas, centrul Dom Bosco în care tinerii se adună din casele dărăpănate pentru a se educa prin sport. Evenimentul e unul dintre cele mai tari înaintea festivităţii de deschidere. Două terenuri sînt inaugurate de sponsorul acestei aventuri în prezenţa lui Bebeto şi a celei mai bune jucătoare a lumii de cinci ori, Marta.

Sufocare generală, bodyguarzii sînt nevoiţi să creeze culoare speciale pentru a-i scăpa dintre copiii care ar fi plecat cu o bucăţică din ei. Radu s-a uitat lung după Campionul Mondial din epoca Generaţiei noastre de Aur. Au fost primele înfrîngeri grele pentru băiatul încă sub tratament anti-timiditate din Livezile. A vrut un autograf. Ceea ce alţii au căpătat, el nu a reuşit. Iar la meciul selecţionatei Coca-Cola contra Dom Bosco a fost lăsat pe dinafară. Greu de suportat dezamăgirea din ochii unui copil. Avantajul vîrstei: ocaziile se întorc şi se răzbună. Bebeto va veni în tabăra din Sapucai Mirim şi Radu va mai avea o ocazie să-l placheze. Iar în Cupa care a început deja, tînărul nostru prieten are ocazia de a demonstra că merita să fie ales. Înfrîngerile, se pare, sînt şcolile cele mai bune.

Arena Corinthians, insula comorilor din marea piraţilor, o navă spaţială aterizată în mijlocul amestecului bizar de bucurie de viaţă şi nefericire socială a cartierului Itaquera, mare cît Bucureştiul. Ne croim cu greu drumul prin lanurile de galben, galben, galben – tricoul meu de naţională, cu numărul 5 şi numele lui Chivu se pierde în această monocromatică spartă din cînd în cînd doar de şahul pe care îl îmbracă mîndrii croaţi.

Radu şi ceilalţi sînt aspiratoare de culori şi sunete, vor să facă poze tuturor, să nu piardă nimic – aoleu, se termină bateria, na, c-a murit! „Îmi puteţi face o poză, vă rog. A, am uitat că m-aţi rugat să vă tutuiesc…” Zîmbet ruşinat. Nu-i nimic. La luptă!

Vuietele tribunei comprimă emoţiile şi le cresc în acelaşi timp. Festivitatea de deschidere e privită de adolescenţi cu un ochi fascinat, dar inima bate mai tare cînd de pe gazon ies copacii umblători, împrumutaţi din Stăpînul Inelelor şi intră la încălzire fotbaliştii. Scuzaţi, giganţii! Vezi în ochii tinerilor cum capetele băieţilor lui Felipao Scolari depăşesc nivelul de sus al tribunelor şi ies prin deschiderea de deasupra stadionului, acolo unde ar fi trebuit să fie acoperişul, trecut la pierderi. Dimensiunile lor reale, firave în afară de cea a căpcăunului Hulk, nu mai au nimic de-a face cu realitatea. „Vă rog, vă rog, o poză cu Neymar, uite a venit după o minge aici lîngă noi”. A venit da, pentru că stăm aproape de teren. Fiţosul bea nişte apă insesibil la strigătele micilor fani. Ce contează, magia lui avea să funcţioneze. Imnuri, brazilienii îl cîntă pe lor şi după ce se opresc acordurile muzicale. Fluier! Cînd am auzit ţignalul de început nici nu bănuiam ce poate face japonezul cu jucăria din gură…

Partida e bună, un puşti nigerian în spatele nostru vorbeşte continuu în limba lui, admonestîndu-i, cred, după intonaţie, pe cei de pe teren. Radu e nemulţumit de Fred şi de Hulk. Are dreptate. Şi observă cît de slab se apără Alves, deşi face mult pentru atac. Iar are dreptate. De unde vine şi golul. Pardon, autogolul. Primul din istoria monadială a Braziliei, que vergonha! „Să vezi acu, dacă-i mai ajung!”, clatină din cap Radu. Clatină din cap şi celălalt Radu, în semn că „nu se ştie”. Uşor uşor, Brazilia se cam urcă pe croaţi, pînă la momentul exploziei, cînd un Radu sare în sus de fericire: bară-gol Neeeeeeeeeymar! Un pic mai liniştit, se pune pe analizat meciul, acceptă schimbările lui Scolari (vrea o poză şi cu el, degeaba îi zic că e prea departe), se bucură la celelalte goluri – bizar, văzut de la cîţiva metri, şutul lui Oscar nu a părut aşa de periculos – dar nu îl iartă pe arbitru: „E varză!”. Aplaudă de în picioare finalul. Îl soarbe din ochi pe Neymar care întîrzie să iasă de pe teren, ca şi cum n-ar vrea să se despartă de primul său meci la Cupa Mondială – şi ce meci! Radu se uită în spate şi îmi face semn să mă privesc. Nigerianul plînge pentru înfrîngerea croaţilor! Lacrimi care te zgîrie îi brăzdează faţa de ciocolată. Îl consolăm cum putem. Tribunele se golesc. Noi mai stăm. Merită, pentru că atunci vine gestul frumos al lui Radu. Îi vede pe croaţi ieşiţi la o alergare în ciorapi şi îi apaludă. Îi aplaudă de fiecare dată cînd trec prin dreptul nostru. O dată, de două ori, şi încă, şi încă, fără pauză. Da, pămîntul e bun.

Dimineaţa de după e grea. Dar soarele ridică inimile. Vibraţia creşte geometric pentru că se fac echipele pentru marea întercere a viitorului. O sută de copii din 20 de ţări sînt amestecaţi şi aruncaţi în luptă. Mici drame, unii nu vor să joace împotriva compatrioţilor. Radu n-are problema asta. Nimereşte în echipa Happiness cu băieţi din Costa Rica, Egipt, Rusia, Venezuela, SUA, Malawi, Algeria, Kazahstan şi Irak. Ce mai internaţională! Antrenorul, brazilian, merge la el şi îi spune: „Să fii ca Hagi!”. Ce greu şi frumos e cîteodată să fii român!

* acest articol face parte din campania Coca-Cola Grassroots