Timpul regăsit

Ceea ce trăim alături de Halep e senzația rară a antamării gloriei.

Cel mai enervant e atunci cînd, a doua zi după o finală pierdută – și Dumnezeu știe că am avut destule! -, dai cu ochii de ziarul din […]

Ceea ce trăim alături de Halep e senzația rară a antamării gloriei.

Cel mai enervant e atunci cînd, a doua zi după o finală pierdută – și Dumnezeu știe că am avut destule! -, dai cu ochii de ziarul din dimineața de dinainte, cînd încă nimic nu se întîmplase, cînd totul era încă posibil. Nu numai ziarul doare, ci documentarea, păreri despre ce va fi, fragmente de opinii. O întreagă lume pierdută care își tînguie tristul destin.

Nimic nu sapă un gol mai mare în suflet, nimic nu te face mai mult să vrei a da timpul înapoi, să te întorci în acei zori în care orizontul era încă deschis, promițător. Retrăiești clipe amestecate acum cu fiere, te uiți la tine înapoi ca un antropolog al propriei vieți. Mi s-a întîmplat să fac aceiași pași, să încerc aceleași gesturi, să urmez succesiunea de fapte mici, insignifiante atunci, într-o încercare disperată de a reface cumva istoria la ale cărei zaruri ar putea cădea altceva. Psihoză.

Așa că atunci cînd, duminică, lîngă cafea am găsit ziarul din sîmbăta finalei de fete de la Roland Garros am avut o reacție aproape de blocajul fizic. Simona era acolo, cu toată finala în fața ei. Simona cu ochii închiși, plutind literalmente de fericire, așteptînd ca atunci cînd îi va deschide să găsească sub pom cadoul visat. Știind cum s-a terminat, te simți ca și cum cineva ar trage apa în tine. Surpriza uriașă a fost să pot privi acea primă pagină, acea figură extaziată, fără să am senzația că mănînc zgură la micul dejun.

Am stat și am privit-o pe Simona cu o excepțională liniște și împăcare de care numai ea se face vinovată. Apoi am verificat această rotire emoțională parcurgînd cele cîteva rînduri scrise de o ziaristă franceză înainte de joc: Simona Halep nu lovește cel mai puternic mingile. Simona Halep nu e cea mai îndemînatică. Simona Halep nu are fizicul cel mai impresionant. Dar Simona Halep face lucurile bine”. Ei bine, Simona a făcut lucrurile chiar foarte bine. Atît doar că nu a mai fost de ajuns. Pentru că, la acest nivel, în luptă cu adversarul, nu trebuie doar “să faci”, ci și “să-l faci”. Cu asta s-a ocupat Șarapova, campioană admirabilă și vicioasă, avînd măcar meritul de a fi anunțat că “n-am venit aici să-mi fac prietene, am venit la război”.

Din unghiul ăsta regretul, singurul, ar fi că Simona n-a știut să-i bage o bombă sub fustă. Cu Șarapova trebuie să te comporți fix ca ea: în clipa în care îi dai mîna să-i înfigi un cuțit în spate. După care să-i zîmbești și să o lauzi. A la guerre comme a la guerre. În rest, da, e poate prima finală pierdută – și nu e nimic glorios în a pierde – după care putem merge liniștiți mai departe, fără frică și fără regrete. Diferența e uriașă față de alte rateuri la potou: ni se dă dreptul nu doar să sperăm, ci aproape să știm că această finală a fost doar una și nu unica. Timpul nu mai e un ucigaș, e o dimensiune recuperabilă.