„Capitalismul”, cu frații Marx

Pînă şi orbii încep să vadă ce se întîmplă cu fotbalul. Şi nu e nici o minune

Măcar pentru un lucru mi-ar părea rău ca Latovlevici să plece: intervenţiile lui publice. Minunate. În ciuda a ceea ce am putea crede […]

Pînă şi orbii încep să vadă ce se întîmplă cu fotbalul. Şi nu e nici o minune

Măcar pentru un lucru mi-ar părea rău ca Latovlevici să plece: intervenţiile lui publice. Minunate. În ciuda a ceea ce am putea crede mulţi dintre noi, Lato nu e prost, nu e prost deloc în sensul în care prostia înseamnă plutirea necontrolată a unei vieţi care nu se înţelege pe sine. Fundaşul Stelei nu e vreo lumină, dar are ceea ce le lipseşte multora: asumarea propriului eu. Spune ce crede şi ce gîndeşte. După Petrolul a zis-o perfect: cu toţii sîntem mercenari, s-o lăsăm mai moale cu dragostea de club. Unii purişti ar putea da pe spate de indignare. Dar ar fi multă ipocrizie. Să joci pentru bani e doar jumătate din contract. Cealaltă ţine de angajare, sacrificiu, solidaritate. Cine poate defini mai bine dragostea de club? Degeaba eşti stelist, dinamovist sau rapidist „din născare” dacă eşti moale ca untul la soare. Patriotismul bleg e egal cu zero. Mai bine să ai patria acolo unde ţi-e bine şi unde să faci bine. E mai cinstit. Ce folos, de exemplu, mai are megasupărarea unora cu sînge vişiniu dacă n-au putut împiedica decesul? Mai contează pentru mort cine îl îngroapă? Ceea ce, de fapt, ne aduce în miezul bolii. Trăim, fotbalistic, într-o lume de zombi. La prima rază de soare această societate se dezintegrează. Şi iată că am ajuns la sfîrşitul nopţii minţii, în dimineaţa scadenţei.

Fotbalul nostru e o himeră. Oricînd poate fi băgat în faliment, treabă care a început să se întîmple. Capitalismul fotbalului românesc e în bună parte  cămătărie. Patronii dau cluburilor bani cu împrumut în speranţa că vor face profit, de bani sau imagine. Clubul e doar un vehicul de transportat tronuri, în vreme ce în adevărata economie de piaţă se lucrează cu mecanismul capitalizării, care asigură sănătatea financiară a unei companii. Profitul, în sine, nu e rău, dacă nu se obţine cu preţul pustiirii. La noi, cluburile nu deţin nimic. Oricînd vrea boss-ul ele sînt aruncate la coş. Numele, palmaresul sînt mai apoi tranzacţionate, deşi ele nu au fost construite de vremelnicul lor deţinător.

Cînd li se face lehamite, cînd se plictisesc, cînd se enervează, cînd managementul pe care l-au girat nu le mai convine, proprietarii pot alege să-şi retragă împrumutul şi la revedere! Pe cînd un club care îşi are propria personalitate poate supravieţui şi chiar reuşi în ciuda toanelor celui din vîrf. Dar nu e ceea ce doresc capitaliştii de decembrie ’89. Ideea generală e aceea a deţinerii în absolut, a dependenţei totale de cel de sus, care e asimilat celui scris cu majuscule. Oamenii de dedesubt se agită, se înjură unii pe alţii, atacă furibund comisiile, tună şi fulgeră contra licenţierii, se duc la TAS şi pînă la capătul lumii la nevoie. Teatru. Păpuşi dezarticulate, dansînd frenetic cu tălpile goale pe cărbuni încinşi. O glumă amară. Şi o lungă cădere pe care abia am început-o. Dar aşa e cînd capitalismul încape pe mîna unor comici ca fraţii Marx. Fără nici o legătură cu Karl Marx.