Poveşti de adormit părinţii
Ieşirea din scenă e la fel de importantă ca intrarea în spectacol
Unii au visat pentru Barcelona, la vremea sfîrşitului, o moarte ritualică şi plină de sens, precum cea din „300”. În loc de asta au parte de o stingere […]
Ieşirea din scenă e la fel de importantă ca intrarea în spectacol
Unii au visat pentru Barcelona, la vremea sfîrşitului, o moarte ritualică şi plină de sens, precum cea din „300”. În loc de asta au parte de o stingere lentă şi perfect neglorioasă. Scena e tragicomică, Pinto şi Mascherano acroşaţi în noapte de cîţiva dependenţi de succes care nici măcar n-au prea ştiut ce să ceară siluetelor cu glugă pe cap. Barcelona se opreşte ca o maşină scoasă din viteză, înaintînd din ce în ce mai lent către repaus. Nici măcar nu e pusă pe tuşă de Real, rivala pe care o recunoaşte, ci de acest furnicar vesel al lui Simeone, în frunte cu Costa, omul fără frîne.
Barcelona ar fi suportat o înfrîngere dacă s-ar fi ales şi cu vreo victorie în luptele cu Atletico. Dar faptul că n-a putut niciodată în acest sezon să treacă de vărgaţii ăia ai argentinianului cu faţă de asasin plătit e peste puterea ei de înţelegere. Fatalitatea asta o răpune. Ca orice imperiu, n-are antidot pentru o forţă insidioasă care o macină încet şi sigur. Să fi luat bătaie soră cu moartea încă ar fi fost mai bine, i-ar fi biciuit orgoliul. Aşa, din egal în egal pînă la definitivul 1-0, e ca o execuţie prin injecţie letală. Barcelona e o echipă uriaşă, e istorie. Merita mai mult. Merita o execuţie publică, o descăpăţînare cu urale. Dar copiii nu ştiu să moară frumos.
Copiii geniali şi ultrarăsfăţaţi ai Barcelonei. Messi, care vomează la foc continuu şi i se pare că e normal, ca oricărei puştoaice anorexice. Neymar, care pare o aţişoară pe teren atunci cînd meciul devine greu, ca un pionier într-o excursie pe munte, prins de avalanşă cu chiloţii în vine pe după vreun tufiş. Brazilianul cu o firmă de imagine care depăşeşte ca personal pe cele ale lui Real şi Barca la un loc, minunea vopsită care a provocat demiterea unui antrenor alergic la fiţe, este exact tabloul de care ne-am lipsi. Acela al unui sport la picioarele acestor mici răsfăţaţi, cîştigători ai cursei destinului şi întinzîndu-se repede pe un şezlong mobilat 90-60-90 imediat trecută orice linie de sosire parţială. Primesc atît de mulţi bani încît nu mai ştiu despre ce e vorba. Banii nu sînt un păcat sau o pacoste. Sau sînt dacă nu se mai regăsesc decît fie într-un marketing decolat de realitate, fie într-o licitaţie indecentă pentru diamante umane. Or, fără un bijutier cu capul ras şi barbă de trei zile, de preferinţă purtînd prenumele Josep, e mai greu cu asemenea comori. Moş Martino a fost adus ca iepuraş de Paşte pentru Messi. Următoarea mişcare, dacă nu vine Klopp, ar fi să-l pună pe regizorul clipurilor publicitare ale lui Leo să facă tactica de joc.
Nu-i nici o dramă planetară apusul Barcelonei, atîtea mărimi ale lumii au tras pe dreapta. Ar fi fost însă mai valorizant pentru amintirea acestei minunăţii ca finalul să nu fie împăturit în scandaluri financiare şi mofturi adolescentine. Dar poate că visăm noi cai verzi Pep ereţi.