Dezalchimia: transformarea aurului în rugină
Se fac 40 de ani de la ultimul titlu mondial, un sfert de secol de la ultima medalie. E timpul să facem cunoştinţă cu sportul numit handbal.
Handbalul a ajuns, pentru corpul poporului nostru, un handicap, ca o mînă care […]
Se fac 40 de ani de la ultimul titlu mondial, un sfert de secol de la ultima medalie. E timpul să facem cunoştinţă cu sportul numit handbal.
Handbalul a ajuns, pentru corpul poporului nostru, un handicap, ca o mînă care nu se mai mişcă. Sîntem o ţară care rezolvă greu astfel de probleme. În general, o punem de o colivă deşi omul e încă viu. Handbalul românesc, cel de băieţi, e un uriaş pe care un blestem l-a împietrit, ca în legendele Olimpului. Dar n-a murit. Numai că nu ştie cum să trăiască, cum să iasă de sub tonele de glorie pietrificată. Recentul interviu cu Ştefan Birtalan al lui Marian Ursescu îţi dă fiori.
Bibi e ca un gigant într-o cuşcă, ar smulge lacătele, ar muşca gratiile atunci cînd vede ce face naţionala ajunsă, după pedeapsa finlandeză, în subsolul continentului. Nu există exemplu similar în lume, o ţară care să fi fost de atîtea ori campioană mondială şi să ajungă atît de jos. Birtalan e un caz special în acest caz special. E un om căruia i s-a dat a doua viaţă. E un transplantat care spunea recent la TVR1 că i s-a întîmplat o minune. Între aceste extreme ne legănăm periculos, între blestem şi miracol, ratînd miezul raţional al lucrurilor. De fapt, ceea ce ni se întîmplă e drept. E meritat. E opera unei lucrări de o perseverenţă biblică.
E simplu să dai vina acum pe Voica, pe Fenici sau pe Rotaru. E lesne să le baţi obrazul celor de la Constanţa că sînt stat în stat (ca şi la nivel administrativ: cînd structura tutelară e slabă, deştepţii profită). E OK să le spui că nici unii n-au caracter. Ce rezolvă? Nimic. Vom defula şi vom mai cădea. Nu, nu există nici blesteme, nici minuni. Există oameni care lucrează pentru ca ele să se întîmple. Ca medicii care l-au operat pe Birtalan. Ca diriguitorii care au adus handbalul acolo unde e. De fapt, dacă vrem ca vreodată să mai existăm în acest sport nici n-ar mai trebui să-i spunem „handbal”. Pînă şi numele e compromis. Noi jucăm altceva, pregătim altceva, structurăm altceva.
În esenţă, cei care au ţinut în palme această disciplină fantastică zeci de ani n-au ştiut să facă trecerea de la handbalul de partid şi de stat, alimentat de o ambiţie patriotică reală şi de un fabulos spirit de grup propriu pionieratelor, la handbalul de plăcere. Selecţia nu mai stă demult la cei pe care îi invidiem pe ideea de fizic, ci pe cea de spirit. Corpul se mai clădeşte, dar fără pasiune e mort, ca o apărare imobilă, ca un atac steril. Prin handbalul nostru nu mai suflă duhul unei iubiri pe care o vezi la „pramatia” de Karabatici, tip cu multe bube în cap, dar şi cu multe flăcări în inimă. Un sistem l-a scos la suprafaţă. Un sistem nu e un blestem, nu e un miracol. E o sumă de minţi şi de responsabilităţi. Iată ce ne trebuie!
Aproape că sînt de plîns cei care au azi în administrare această jucărie stricată. Poate însă că acest minim istoric la care am ajuns le va fi de folos. E ca şi cum am descoperi un sport în cenuşa altuia. Deci: handbalul e un sport de echipă care se joacă cu o minge. „Un sport de echipă”. Hmmm… Interesant.