Fotbalişti la kilogram
Plouă cu nume exotice. Curînd terenurile vor musti. Iar fotbalul va fi aşa cum îl merităm
Pe vremuri în Turul Franţei cel mai bun căţărător (cel mai bun pe munţi) căpăta de la firma Poulain greutatea lui în ciocolată. Simpatic […]
Plouă cu nume exotice. Curînd terenurile vor musti. Iar fotbalul va fi aşa cum îl merităm
Pe vremuri în Turul Franţei cel mai bun căţărător (cel mai bun pe munţi) căpăta de la firma Poulain greutatea lui în ciocolată. Simpatic marketing, isteţ, dat fiind că „les grimpeurs” concurează, prin definiţie, la categoria muscă. În liga noastră de fotbal, proaspăt ieşită din iarnă şi din birourile cu ştampile care zăngăne la foc continuu pe acte de legitimare, ar trebui instituită greutatea în fotbal. Cît fotbal au achiziţionat echipele noastre pe kilogram de cetăţean cu crampoane? Cît fotbal conţin în fiinţa lor numiţii Dullee Johnson (drogs, drinks and … dribble?), Eino Puri, Denis Ivanovs, Emilio Guerra (care a schimbat 17 echipe în 14 ani), Justin Lopes sau Tiago Lopes (venit din liga a doua portugheză)? Nu ştim. Ar fi interesant dacă totuşi cineva ar şti cu adevărat. Ceva e sigur. Deocamdată e kilogram/ban. Căci sînt mulţi. E o adevărată invazie. Repede, repede am numărat 25 de necunoscuţi care au intrat în campionat pe vîrful picioarelor în timp ce noi tocam mărunt venirile lui Mutu, Zicu, Keşeru, Papp, Alibec. Îi vom întîlni, poate, în primele meciuri ale anului. Sau poate nu. Poate că vor pleca aşa cum au venit, lăsînd nişte înscrisuri pe nişte foi şi nişte tranzacţii bancare. În conturi personale, pentru că noile vedete vin libere de contract, altfel cum? Schema e ştiută. Cîteva mii de euro pe lună, poate zece, poate mai mult dacă e vorba de echipele de top. Apoi întîrzieri, discuţii, ameninţări, renegocieri. Adio şi n-am cuvinte, următorul la rînd. Poate însă vor fi ca Henrique de la Galaţi, sosit incognito şi ieşit la lumină graţie unor evoluţii entuziasmante. Narcis Răducan m-a certat că l-am îngropat înainte de a se naşte, deşi am recunoscut iute că tipul e de calitate. Dar despre ceilalţi, care îşi băgau ghetele în apă caldă ca să nu îngheţe, nu am recepţionat nici un reproş. Eroare de program.
Am zis cîndva că e firesc să aduci stranieri buni, serioşi, profi (vezi Petrolul), în loc să iei jucători numai pe baza cărţii de identitate cu tricolor, vînduţi scump de cei ce i-au creat şi adesea mofturoşi (iată curajul Astrei). Dar business-ul ăsta dă deja în derizoriu. Deschiderea graniţelor, egalitatea şanselor e speculată impecabil şi contabil. Nu mai creşti jucători, nu mai investeşti în români, aduci gratis şi te debarasezi după o compensaţie moderată. Socoteala e bună. Urmează tribune goale, un fotbal searbăd, absenţa pasiunii, bani primiţi de la televiziuni doar pentru că drepturile se vînd la pachet. Un peisaj selenar în care unii fac afaceri sub scuza supravieţuirii. Criza e o motivaţie excelentă pentru a merge la fotbal ca la fabrică. Numai că aceste lucruri nu vor rămîne nepedepsite. Acum oamenii nu au nimic mai bun de consumat, de aceea mulţi cred că va merge aşa la infinit. Că fotbalul acesta la minima rezistenţă va fi mereu vîndut ca oul Faberge. Dar mai deschideţi cărţile de istorie, vedeţi ce aberaţie a durat la infinit.