Pînă cînd o cînta cocoşul
Duminică seara am plîns. De atîta frumuseţe şi atîta depărtare de ea.
Mă distrez din cînd în cînd să-mi imaginez cum ar fi arătat Franţa sub comunism. Republica Socialistă Franţa. Cu o seceră şi un baros roşii pe albul central. […]
Duminică seara am plîns. De atîta frumuseţe şi atîta depărtare de ea.
Mă distrez din cînd în cînd să-mi imaginez cum ar fi arătat Franţa sub comunism. Republica Socialistă Franţa. Cu o seceră şi un baros roşii pe albul central. Nu e ca întrebarea la Radio Erevan – „S-ar putea instaura comunismul în SUA? Da, dar ar fi păcat” – e vorba despre ţara care a inventat stînga şi care a dat ultima mişcare de stradă anticapitalism pe baze ideologice şi nu economice (în ’68 Vestul creştea precum China azi). O utopie, ziceţi? Poate doar întîmplare geopolitică. Şi, oricum, nu provocaţi niciodată ambiţia istoriei viitoare… Totuşi, de fiecare dată mă gîndesc că ţara care a inventat TGV-ul, naveta Ariane sau, luna trecută, transplantul de inimă artificială n-ar fi putut niciodată cădea într-o asemenea aberaţie. Cel puţin nu pentru multă vreme. Sau n-ar fi rămas amorfă la perspectiva unei astfel de castrări morale şi, poate şi mai grav pentru ea, estetice. Pînă la urmă e vorba de curaj. Sub ameninţarea ghilotinei în anii teribili ai Revoluţiei mulţi şi-au pierdut capul pentru că au avut o voce. Curaj. Un cuvînt mare? Nu, un proiect de ţară.
„Frică? De ce să ne fie frică? Cum poate să-ţi fie frică de un lucru pe care îl cauţi şi ţi-l doreşti? Ar fi o prostie, tocmai cînd avem privilegiul de a fi aici în vreme ce atîţia alţii ar vrea să fie în locul nostru, să ni se facă frică”. Recunoaşteţi personajul? E un tip voluminos, cîteodată ţîfnos, cu un accent provincial să-l tai cu cuţitul. E Claude Onesta. Selecţioner. Dacă aţi văzut finala Euro de handbal în care Franţa a ţinut Danemarca gazdă „cu capul sub apă fără să o lase vreodată să ia aer” (după vorbele aceluiaşi) vi se poate părea o declaraţie de circumstanţă, fanfaronardă. E uşor să emiţi înţelepciuni o dată ce povestea e spusă. Mică precizare. Declaraţia a fost făcută înainte şi nu după meciul încheiat cu enormul scor de 41-32. În ea stă esenţa sportului şi, poate, tot ceea ce ne lipseşte nouă, naţie încă îngropată precum Iona în burţile nesfîrşite ale unui monstru.
Curajul, sub toate formele lui. Curajul nebun al generaţiei Richardson şi Volle. Curajul didactic al lui Costantini. Curajul calm, construit al lui Onesta. Există de oricare fel, trebuie doar să alegem! 9 titluri în 22 de ani. Aceştia sînt oamenii care nu rămîn sub nici o cizmă, a unui sistem sau a unei fatalităţi. Cetăţeni care merg mai departe. Oameni liberi de determinările rele (destule într-o ţară debusolată ca Franţa). Cuceritori. Onesta mai dă o palmă pe care unii dintre noi s-ar putea să o simtă grea. Sau nu, funcţie de obraz. „Unii cred că dacă nu urli şi nu asupreşti pe toată lumea nu poţi reuşi. Noi arătăm de 10 ani că putem funcţiona ca oameni decenţi, respectîndu-ne şi avînd încredere unii în alţii”. Nu ştiu ce lecţii dădeam odată altora în handbal, dar ştiu sigur că acum avem de primit. La greu.