Afară din lume

În zarva zilnică pierdem din vedere tăcerea de performanţă pe care o producem la nivelul planetei

S-au întîmplat multe lucruri în anul cu 13. Mai puţin unul: n-am intrat în lume. Vrajbele interne, concursurile cu strigături, cafturile legendare sînt bune […]

În zarva zilnică pierdem din vedere tăcerea de performanţă pe care o producem la nivelul planetei

S-au întîmplat multe lucruri în anul cu 13. Mai puţin unul: n-am intrat în lume. Vrajbele interne, concursurile cu strigături, cafturile legendare sînt bune atît timp cît nu există repere. Din păcate, în vremea asta nu mai există cetăţi închise, am aflat pînă şi cum şi-a omorît Kim unchiul. Planeta varsă peste noi luminile a o mie de sori dintre care noi nu sîntem nici unul. Fotbalistic vorbind, continuăm să vegetăm într-o comă indusă de pierderea minţilor pe termen lung.

Am privit cu speranţă către ai noştri din Vest timp de o vară şi o toamnă-iarnă, am pus urechea la pămînt să prindem minuscula vibraţie a vreunui tropăit de glorie. Nimic. Ne mîndrim cu Maxim şi Chiricheş, jucători OK, oameni de ispravă. Le trîmbiţăm cît putem orice mărgică. Dar, de fapt, maximul nostru nu rezonează nici pe departe planetar. Citiţi ziare, răscoliţi Internetul şi vedeţi unde facem prima ştire. Doar picături care strălucesc ca atîtea altele în mare. Nu iese însă nici o Afrodita. De curînd, urmărindu-l pe Vlad Chiricheş am dat peste Rosicky, marcatorul unui gol care a întregit punerea la podea a echipei românului. Rosicky cehul. Îl ştim de cînd lumea şi pămîntul. Nici nu trebuie să-ţi baţi capul pentru a-i reconstitui cariera. A fost mereu acolo, sus. A lăsat urme. Pînă la coadă nu e ceea ce ar trebui să vrea toţi, nu despre asta e vorba cînd îţi alegi o astfel de meserie? Urme. Dovezi. Semne că ai trecut pe acolo. Ai noştri, pe care îi iubim, ce vor lăsa în calea lor afară de memorii cu tranzacţii bancare?

Am visat nu numai la indivizi care să tragă după ei numele spaţiului care ne-a născut (cîteodată e greu ce altceva mai avem în comun), ci şi la echipe care să spargă betonul de neputinţă de deasupra capetelor noastre. Se face un an de cînd tot vorbim în van de „un nou nivel”, acela care să ne facă accesibile optimile sau sferturile Ligii, sferturile sau semifinalele Europa League. Steaua n-a făcut acest pas, anunţîndu-ne că demersul ei e unul comercial. Să continuăm să visăm că Astra sau Petrolul va încerca să rupă într-o zi acest autoblestem? Ştiţi, în timpurile cînd, de la Hagi la Chivu, de la Steaua la Steaua, cînd gimnastica ne ducea constant la CNN sau cîteva alte sporturi trăiau şi nu doar supravieţuiau, n-aveam de ce să simţim acest gol cotropitor care se întinde pe an ce trece.

Fotbalul, da, e un fel de arcă a lui Noe. Oamenii poate că nu mai vin la stadioane, dar nu îl părăsesc. Îl înjură, dar nu divorţează. Şi mai ales nu îi găsesc scuze, pentru că văd maşinile din parcări. Sună populist, dar e adevărat. Iată şantierul: cine va veni la FRF în primăvară trebuie să regăsească sub moloz numele României. Să-l repare, să-l vopsească şi să-l pună pe clădire. Un vast program. Aproape de dimensiunile celui întrevăzut de generalul De Gaulle în faţa celebrului slogan „Moarte proştilor!”.