Cei care ne mint

Interminabilul caz Armstrong e o perfectă parabolă pentru ceea ce trăim

În ziua de azi oricine are dreptul la cuvînt. Chiar şi morţii. De dincolo de mormîntul moral, Lance Armstrong a dat un interviu-fluviu pentru cyclingnews.com. Ar fi trebuit să […]

Interminabilul caz Armstrong e o perfectă parabolă pentru ceea ce trăim

În ziua de azi oricine are dreptul la cuvînt. Chiar şi morţii. De dincolo de mormîntul moral, Lance Armstrong a dat un interviu-fluviu pentru cyclingnews.com. Ar fi trebuit să receptăm o confesiune plină de dramatism şi remuşcări a unui trişor prins care înţelege în fine răul imens pe care l-a făcut bolnavilor de cancer şi de sport. Am sesizat o astfel de atitudine doar în accente vagi. Omul turuie grozăvii la fel cum pedala mecanic pe căţărări. Inclusiv atunci cînd îşi cere scuze. O face în cadenţa şi cu gingăşia cu care îşi distrugea concurenţa în Tur. Ai senzaţia că Armstrong funcţionează în logica poantei spuse pe vremuri de Dinescu la Tucă, despre germanul care, pe patul de moarte, îi cere soţiei un pahar cu lapte. „Acum se moare, nu se bea lapte!”, ar fi venit răspunsul.

Acum Armstrong trebuie să-şi ceară scuze. Nu se ştie dacă e momentul, dacă o face cum trebuie, dacă i se acceptă. Nu. El a hotărît că acum trebuie să ceară scuze şi cere scuze. Einz, zwei, polizei.

Ceea ce receptăm, de fapt, e tipologia mincinosului patentat. Multiplicat la infinit. Patroni, conducători, sportivi (era să zic fotbalişti) care ne mint de dimineaţa pînă seara cu o seninătate devastatoare. Ne mint pentru că merităm. Şi, dacă prin săpăturile înverşunate ale unora, din ce în ce mai puţini, care vor să afle adevărul sînt prinşi cu raţa-n gură, ne mai mint o dată pretinzînd că le pare rău. Armstrong are, desigur, motive, motivaţii. Dacă voia să supravieţuiască trebuia să treacă, după cum zice, pe „high octane”. Toată lumea făcea la fel. Parcă şi la Nurnberg s-a spus acelaşi lucru. Şi presa, ea n-a minţit? Armstrong, ca şi Rasmussen, susţine că media ştia, dar că a ales să joace jocul.

Probabil că aşa e (deşi mulţi mai degrabă bănuiau decît ştiau precis). Dar e o diferenţă uriaşă. Aceea dintre un făptaş şi un complice teoretic. Lipsa de argumente (sau dezintersul pentru descoperirea lor) i-a făcut pe mulţi să tacă. Era convenabil. Ok. Poate că nici publicul nu voia să afle. Ok. Dar cei care, ca să zic aşa, minţeau cu adevărat, cei care ştiau totul în amănunt erau cei din miezul minciunii şi marii culegători ai roadelor ei. Cum sînt şi azi. Cazul Armstrong este o fabuloasă coborîre în abisuri. Astfel de „asasini” sînt printre noi, pot fi întîlniţi la orice colţ, în orice sport, în oricare interviu. Minciunile groase pe care ni le servesc, sfidarea evidenţei au devenit normă. Iar lumea ciudată de azi le lasă şansa de a pretinde penitenţa atunci cînd sînt daţi de gol. E precum cu torţionarii Securităţii. După un timp începem să credem că sînt şi ei oameni. Asta e, de fapt, lovitura de graţie pe care ne-o dau.