Rentierii
Ni se zice că naţionala are nevoie de suporteri. Totuşi, parcă mai mult de fotbalişti
E ultima bombă, dar nu şi cea de pe urmă. Daniel Niculae e dat la una dintre Craiove. Trădare! Atacantul jurase, pentru bătrîneţe, doar pe […]
Ni se zice că naţionala are nevoie de suporteri. Totuşi, parcă mai mult de fotbalişti
E ultima bombă, dar nu şi cea de pe urmă. Daniel Niculae e dat la una dintre Craiove. Trădare! Atacantul jurase, pentru bătrîneţe, doar pe Rapid. Nu se ştie cît adevăr e în ştirea asta. Dar, da, putem vorbi despre trădare. Trădarea iluziilor. Cu un an în urmă, ştirea că pe fostul jucător de la Auxerre sau Monaco (mamă, cum arăta Monaco pînă de curînd şi ce e azi!…) se bat echipe din liga a doua, fie ele vopsite cu numele Rapidului şi Craiovei, ai fi zis că e o „turcească”. Acum nu mai tresare nimeni. Niculae, dat pe la Genk sau prin Golf (un fel de Semilună Roşie a fotbalului) se poate revolta oricît, o astfel de variantă nu mai miră. Există un ceva amar în toată treaba asta.
Ca şi în cea cu celălalt Niculae, Marius, parcat la o echipă ucarineană cu nume nememorabil, unde joacă, din cînd în cînd, cîte 5-10 minute. Ori ca în cea cu Torje, mutat de pe o bancă pe alta a Europei, sau ca în povestea lui Tamaş, care „nu face niciodată un pas înapoi în carieră”. Ca şi în viaţă. Mereu, mereu înainte. Cu capul înainte. Kiriţă a zis-o bine: „Are el nebunia asta, să-şi trăiască viaţa la maxim”. Da. Valabil pentru toţi, la diferite niveluri ale „trăirismului”. Pentru toţi potenţialii (încă) sau foştii (deja) internaţionali, deveniţi prea devreme rentieri ai tinereţii lor, există o întrebare. Fotbalul face parte din viaţă sau nu?
Aceşti oameni care ne-au născut speranţe par a fi intrat în logica unor funcţionari cu carte de muncă, atenţi doar să umple căsuţele goale pînă la pensionare. Au urcat pînă la un salariu de unde nu vor să se dea jos. Măcar Tamaş şi-a asumat un risc. Pentru că, altfel, riscul e să se bată pentru tine două echipe de la matineu. Atunci e prea tîrziu. Îmburghezirea înainte de vreme, îmbătrînirea sufletului sportiv e o marcă deja înregistrată. Fotbalişti care acum străbat continentul sau Orientul ca nişte rătăcitori de lux, căutînd oaze în care poveştile lor trecute să mai aibă ascultare. Ei sînt veriga slabă dintre nouăzecişti şi leatul lui Chiricheş şi Maxim, care se zbate să iasă de sub lespedea acestor ratări. Uitaţi, dacă „sîrbii”, ca termen generic, aveau ceva, era nebunia de a nu se face de rîs, de aceea cîteodată exagerau. Aveau frica de a nu lăsa mizerie după ei pentru că urmau să vină alţii. Ai noştri n-au responsabilitatea asta, nu pot gîndi viitorul.
Azi ni se cere, patetic sau autoritar, să ne susţinem naţionala. Dar naţionala avea nevoie în primul rînd nu de noi, ci de fotbalişti. De sacrificiul lor, nu doar cel declamat, cu rezonanţe de mahon, de la un microfon ori un blog. De dorinţa lor de a fi mai buni în ciuda zecilor de maşini şi miilor de sticle pe care şi le puteau permite. De ruşinea lor pentru ziua de mîine.