Capete de linie

Nu mai vorbim, nu mai auzim, nu mai vedem. Nu sîntem mafioţi, dar am putea fi nişte maimuţe.

Cine e Steaua? Cei din trecut? Cei din prezent? Cei din viitor? Cine cred steliştii că e Steaua? Există schisme în sufletele […]

Nu mai vorbim, nu mai auzim, nu mai vedem. Nu sîntem mafioţi, dar am putea fi nişte maimuţe.

Cine e Steaua? Cei din trecut? Cei din prezent? Cei din viitor? Cine cred steliştii că e Steaua? Există schisme în sufletele lor? Îi iubesc pe unii, îi urăsc pe ceilalţi? Ce de întrebări tîmpite! De bun-simţ e că în fiinţa unui om care ţine cu o echipă nu există graniţe. Există doar bucurii şi supărări, cîteodată fericire sau lehamite. Steaua e numai una, zicea o manea. Fix aşa. Dinamo, Rapid, Craiova la fel. Adînc în inima lor fanii ştiu. S-ar putea să nu mai aibă reprezentare reală a proiecţiei sufleteşti, asta da. Dar echipele adevărate nu mor, nu se divid cîtă vreme oameni, mai buni sau mai răi, le vor iubi fie şi strîmb, excesiv, violent.

De aceea e cu atît mai simplu în cazul Stelei, care e „numai una”. Imaginaţi-vă ceea ce Waters numea „this sea of faces” privind cu gura căscată la acest ping-pong al deversării de cianuri dintre „noi” şi „vechi”. Iar cînd se va termina, fanii vor rîde sau vor fluiera a pagubă, se vor duce la casele lor şi vor ţine tot cu Steaua, cea a lui Boloni şi Ienei, a lui Reghe şi a lui Nicoliţă, Steaua tuturor minorităţilor şi majorităţilor imaginabile, lăsînd în urmă de ca şi cum n-ar fi fost acest război inutil şi inutilizabil.

Şi nouă ce ne rămîne? Nouă, celor care ne permitem să ţinem cu Steaua în Europa fără să fim stelişti şi cu România în lume fără să mai ştim ce înseamnă să fii patriot? Ne rămîne o mare tăcere. Aceste entităţi în care vrem să ne regăsim şi-au tăiat cu flexul toate legăturile. Steaua-Steaua, Naţională-Steaua. Insule. Oamenii nu-şi vorbesc. Nu trăiesc în aceeaşi ţară, nici măcar în aceeaşi lume. Într-un interviu pentru „Le Point”, ministrul de finanţe german, Wolfgang Schauble, creierul stabilităţii europene, povesteşte ce şi-au spus la prima întîlnire el şi Pierre Moscovici, omologul lui francez: „Eu i-am zis că nu aş fi votat niciodată pentru partidul lui dacă aş fi fost francez, iar el mi-a replicat: perfect, pentru că nici eu nu aş fi votat pentru al D-voastră dacă aş fi fost neamţ. După care ne-am strîns mîna şi ne-am pus pe treabă împreună”.

Da, cîteodată politicienii adevăraţi pot fi exemple. Pentru că şi ei, ca şi antrenorii, managerii, preşedinţii de bloc ori comandanţii de trupe în Afganistan, pot înţelege că, oricare le-ar fi sentimentele şi opţiunile, comunităţile pe care le reprezintă sînt mai importante decît interesele. Mare lecţie, niciodată învăţată la noi. Oamenii, pe aici, de îndată ce ajung în fruntea a ceva, se consideră şefi eterni, cezari absoluţi, stăpîni de necriticat. Capete de linie. Asta e îngrozitor. Absenţa dialogului naşte aceşti monştri butaforici, expandarea unor personalităţi poroase. În ţara asta bîntuie un sindrom care l-ar îngrozi pe Heliade-Rădulescu: am învăţat să scriem, dar am uitat să vorbim între noi. De aceea ne furăm şi ne agresăm. Sîntem, unii pentru alţii, transparenţi.