Generaţia de noapte

Lupa pentru răzvrătitul stelist e, de fapt, un război pentru o generaţie care n-a luat încă armele în mîini

Iancu fuge, recepţionera se fereşte din calea lui. Iese Constantinovici. Stelea nu iese. Nu e acolo. Recepţionera se uită după ei […]

Lupa pentru răzvrătitul stelist e, de fapt, un război pentru o generaţie care n-a luat încă armele în mîini

Iancu fuge, recepţionera se fereşte din calea lui. Iese Constantinovici. Stelea nu iese. Nu e acolo. Recepţionera se uită după ei curioasă şi speriată. Bîiguie nişte explicaţii. Constantinovici reintră. Iancu se întoarce. Patru minute. Vier Minuten. În filmul purtînd acest titlu, o adolescentă rebelă şi delincventă, dotată cu un talent uluitor, evadează din închisoare cu complicitatea profesoarei pentru a participa la un prestigios concurs de pian. Poliţia e pe urmele ei, ajunge la sala înţesată de lume puţin înainte ca tinerei să-i vină rîndul la claviatură. „Vier Minuten, bitte!”. Atît durează reprezentaţia ei. Poliţiştii acceptă să-i acorde acest răgaz. În patru minute, muzica clasică virează în urlet de protest postmodern. După ultimul acord asurzitor, publicul rămîne mut un lung minut. Apoi izbucnesc uralele. Eroina se înclină…şi e încătuşată.

Patru minute. Vier Minuten. În româna lui Iancu şi în germana lui Reghe. Nu există timp prea scurt pentru a-ţi demonstra talentul şi nici pentru a încălca regulile. Ieşind în crucea nopţii din cantonament, fie şi pe durata unor prelungiri de meci, tînărul stelist şi-a manifestat întreaga ignoranţă referitor la structura organizată şi înalt reprezentativă a echipei naţionale. E probabil ca el să nu înţeleagă de ce are un trening, un tricou şi un şort în secvenţa de culori albastru-galben-roşu, şi nu, de exemplu, în albastru-alb-roşu. Pentru el ar putea fi o diferenţă insesizabilă. E cu atît mai bizar cu cît a crescut în curtea unui om care şi-a călcat pe moartea sportivă pentru a veni să apere decisiv această cromatică.

Între timp, Iancu a devenit major. Poate conduce o maşină, de lux dacă se poate, şi chiar propria viaţă. Are exemple de orice fel în jurul lui. Un detaliu: dacă şi Mutu a ajuns să-i dea sfaturi de cuminţenie, e de rău! Numai că tot ceea ce e inconturnabil pentru un om obişnuit poate deveni opţional pentru un talent creator, cel puţin în concepţia liberală despre lume şi viaţă. Iancu e promovat ca un viitor mare fotbalist. Îşi poate începe cariera oricînd, poate decide să decoleze şi să rămînă sus în orice moment. Cînd se va întîmpla asta, evadările, beţiile, plinătatea de sine vor deveni secundare, anecdotice. Oamenii se vor înclina în faţa „geniului”. Vom fi, dragii mei, daţi pe spate.

Întrebare delicată: şi dacă Iancu se va fi născut talent ca să moară speranţă? A cui va fi vina? A lui Hagi, a lui Stelea, a lui Reghecampf? A lui Becali? A României? A galaxiei? Presimt că vor fi largi dezbateri. Şi că incapacitatea noastră de a înţelege şi a îndruma această generaţie Y, egocentrată, va produce mari dezagremente. Atît că pentru Iancu nu va mai conta. Dacă nu-şi face rost de celelalte patru minute, cele de glorie absolută, discuţiile acestea vor fi, pentru el, neant. Da, artiştii pot fi altfel. Doar dacă „a fi altfel” nu scuipă pe artist.