Cocoşatul cu elice

Nu Turcia e provocarea cea mare, ci încercarea de a juca fără un plămîn.

I s-a zis Shreck. Alţii l-ar compara cu umanoizii din Prometheus, filmul cu ADN de Alien. Adevărul e că se pretează la porecle şi personalizări! Are […]

Nu Turcia e provocarea cea mare, ci încercarea de a juca fără un plămîn.

I s-a zis Shreck. Alţii l-ar compara cu umanoizii din Prometheus, filmul cu ADN de Alien. Adevărul e că se pretează la porecle şi personalizări! Are o alură de cărăuş de ricşă, o licărire de nebunie în privire şi un maxilar care vorbeşte mult despre voinţă. Alex Bourceanu este chinezul de serviciu al României şi al Stelei, omul care duce în cîrca uşor îndoită două planete pe care mulţi obişnuiesc să-şi ducă viaţa. Bourceanu e omul care ne va lipsi în momentul dezlegării misterului acestei grupe alambicate. Cînd a luat galbenul acela tîmpit cu Ungaria, mi-am pus mîinile în cap, înainte să şi le pună el. Un galben pentru care sînt vinovaţi, deopotrivă, arbitrii români.

Infracţiunea, ţinere uşoară de la spate, este tratată cu blîndeţe pe tăpşanele noastre. Ni se zice totuşi că n-are „răutate”. Pintilii şi Bourceanu, umflaţi de adrenalină şi de Steaua, fac astfel de gesturi care sînt adesea sancţionate cu un deget la obraz. Iată rezultatul: tradiţia agresivităţii preventive, a sacrificiului util combinată cu laxismul despre care vorbeam au produs un meci decisiv al Stelei fără Pintilii cu Legia şi, acum, o partidă de răscruce a naţionalei fără Bourceanu. Stelei i-a ieşit. Dar e ca în povestea cu ulciorul la apă.

Bourceanu e un personaj. De la lacrimile de frustrare în direct pînă la crizele mobilizatoare din teren, omul care se retrage între fundaşii centrali aşa cum îşi ia avînt un săritor în lungime a devenit, fără multe trîmbiţe, un jucător inconturnabil. E un tip care îşi conduce singur viaţa. Imaginea de la tribunal umblînd cu nişte hîrtii în căutarea lui Gigi e revelatoare. Borceanu vrea să ţină singur frîiele, pe teren sau la negocierea unui contract. E genul de cetăţean care ar trebui multiplicat, în zilele acestea în care statul tinde să o ia razna. Dar mai cu seamă ne-ar fi fost bun pentru a pune ordine în eclectismul naţionalei.

Cu Ungaria n-a pierdut nici o minge în terenul nostru, a dat de departe cele mai multe pase precise şi a avut cel mai mare număr de acţiuni ofensive reuşite. A stat cu gura pe unul şi pe altul, o atitudine nemaivăzută de multă vreme la naţională în cîmp. Nu e un lider, e un şef. Un tip care te arde cu privirea, deşi n-are cuvinte emoţionante la interviuri asemenea lui Marica. Bourceanu e, pînă la urmă, enervant, pentru că nu ştim ce să punem în loc cînd lipseşte. Sau poate că e o provocare ca pentru ţara asta amorfă: putem să ne descurcăm şi singuri? Dincolo de Turcia şi de toate tacticile de pe lume, acest şantier din mintea noastră e imens. Cînd majoritatea va fi un fel de Bourceanu, Alex nu ne va lipsi.