Nevroza milionarilor

Ni se spune mereu că şi adversarii au două mîini şi două picioare. Nu ni se spune nimic despre cap.

Cred că trebuie să redefinim performanţa la noi. Care nu e a te califica într-un tur, într-o grupă sau chiar […]

Ni se spune mereu că şi adversarii au două mîini şi două picioare. Nu ni se spune nimic despre cap.

Cred că trebuie să redefinim performanţa la noi. Care nu e a te califica într-un tur, într-o grupă sau chiar într-o primăvară, ci a dura. Performanţa nu e un hold-up. E bine de ştiut asta ca să nu ne mai tînguim, să nu cădem în depresii, să nu mai aşteptăm minuni cu frecvenţa cu care plouă la munte. Ne-am umflat pieptul că am progresat cu toate echipele pînă la poarta toamnei europene. Apoi, brusc, ne-am lovit de fotbal şi ne-am spart capul. La primul sughiţ mai să dăm ortul popii.

Petrolul e suspendată deasupra prăpastiei de respectarea unei promisuni publice tipic româneşti (îţi dau cînd am chef). La Astra au apărut fotbalişti non grata, echipa pare mereu un castel de cărţi gata să fie spulberat de un copil nervos. La Pandurii, donator universal, există măcar ideea de a face bani, nu se ştie pentru ce – pentru a crea altă marfă care să facă alţi bani, curat SRL. Iar la Steaua totul e tot timpul o coardă întinsă. O nevroză care consumă oameni, ambiţii şi resurse într-un sistem bizar. Steaua, cel mai mare proiect românesc, e ca o maşină de la Ploieşti cu şoferul la Bucureşti, dînd indicaţii celui de la volan prin telefon, cînd e lăsat să vorbească. O maşină de curse lansată cu toată viteza care se opreşte în viraje ca să întrebe ce să facă.

Steaua, care s-a construit din atîtea greşeli pînă a dat de ecuaţia  succesului, a rămas cu pixul în aer cînd să scrie rezultatul. Fie că se va califica sau nu în Ligă, lotul a intrat deja într-o dinamică centrifugă. Chiricheş pleacă după ce a stat cu sufletul la gură să vadă dacă vine acceptul de la Jilava. Latovlevici a căpătat curaj: e timpul să caute ce-i mai bine pentru familia lui. Bourceanu a încercat să se vadă cu patronul pe săli de tribunal, dar a rămas cu vorbele în gît. Răduţ e în joc de glezne, Prepeliţă n-ar mai sta nici el. Există un dor de ducă contrastînd cu parcursul excelent al ultimului an. O nevoie care nu  ţine doar de profitul cotei în creştere, ci şi de imposibilitatea de a şti ce se va întîmpla mîine. Steaua e exemplul perfect al proiectului care depinde de un om.

Absenţa culturii delegării. Într-o ţară marketată cu sindromul hoţiei endemice, proiectele se întind doar pînă la capătul mîinii patronului. Sau a administratorului. Sau a primarului. Mereu un om, un singur om. Modelul de business românesc. Steaua, cel mai mare federator de pasiune, e cea mai blocată decizional. Acest lucru, peste toate, îi face pe jucători să caute liniştea şi siguranţa străinătăţii. Poate n-ai atîta iubire între poarta hotelului şi a autocarului, dar nici nu mergi pe sîrmă zilnic. Dacă Steaua bate Legia e un picior de pod. Dar nu e celălalt versant. Nici pentru celelalte trei ratarea grupelor nu e o prăpastie. La noi nu mai e despre bine sau rău. E despre altceva.