Istoria ca măciucă

În lupta dintre Popescu şi Piţurcă au început să apară victime colaterale

Gică Popescu a mutat decisiv cu Iordănescu. Piţurcă a dat şah cu Ienei. E tare nostim. Ca să ne dăm seama cine e şeful trebuie mai întîi să […]

În lupta dintre Popescu şi Piţurcă au început să apară victime colaterale

Gică Popescu a mutat decisiv cu Iordănescu. Piţurcă a dat şah cu Ienei. E tare nostim. Ca să ne dăm seama cine e şeful trebuie mai întîi să aflăm cine e şeful şefului. Miza e aceea a controlului. Nu există leadership fără controlul absolut (a nu se confunda cu dictatura!). Popescu a zis-o de la început: selecţionerul trebuie să dea socoteală! Punct final. A fost destul de abil pentru a se adresa funcţiei, şi nu persoanei, dar asta nu schimbă cu nimic istoria viitoare. Nominalizarea lui Iordănescu ca şef tehnic al fotbalului a venit în consecuţia acelui anunţ cu iz de enunţ. De aici, două variante: Gică a ştiut exact ce viespe va zgîndări şi şi-a asumat conflictul deschis sau n-a ştiut, ceea ce l-ar acuza de o naivitate greu de acceptat. Piţurcă a reacţionat exact cum era de presupus. A respins sec ideea de a avea un superior şi l-a pus pe Emeric Ienei în faţa lui Iordănescu pe această tablă de şah a orgoliilor. Cine sînt cei doi? Unul a fost antrenorul celei mai mari performanţe de club, celălalt al celui mai bun parcurs ever al naţionalei. Doi stîlpi constitutivi ai celei mai tari distracţii patriotice. Doi patriarhi. O punem de-o schismă?

Pare imposibil ca aceşti doi oameni să se certe vreodată, indiferent de cine i-ar asmuţi unul împotriva celuilalt. Dincolo de educaţie şi de tabuurile nescrise ale fotbalului de rit vechi, e vorba de stelismul adeneic care îi opreşte de la păruieli publice. Probabil că selecţionerul, măcar instinctiv, mizează tocmai pe mobilizarea partidului Stelei în această confruntare cu un venetic (fost în Ghencea, scurt timp, doar pentru că aspiratorul de valori Valentin Ceauşescu funcţiona la maximum la acea vreme). Mereu, indiferent ce a făcut sau ce a zis Piţurcă, foştii parteneri de performanţă l-au susţinut. Sau măcar nu l-au tamponat grav ca pe alţii (vezi cazul Reghecampf).

E posibil să-i iasă pasienţa. Dar rezultatul nu e garantat. Publicul obişnuit cu lupte de gladiatori abia aşteaptă un pic de sînge. De acum, orice silabă, orice diftong devin volatile. Răspunzînd la deschiderea lui Popescu, Piţurcă a dus înfruntarea la nivel istoric. Riscul e acela de a crăpa singura entitate coerentă, chiar dacă uneori arogantă, a poveştii cu mingi şi picioare. Lucrurile au fost împinse acum dincolo de cei doi, de Iordănescu şi de Ienei. Au fost puşi pe o tablă, în văzul lumii. Faţă în faţă. Ca niciodată. Metoda e clasică, istoria ca măciucă. Un model al unei Românii care nu se mai dă dusă.

Dar ce-ar fi ca, într-o zi, oamenii să se aşeze la o masă nu ca să-şi taie atuurile, ci ca să le pună pe toate de partea lor? Ştiu, sînt fan SF.