Fotbal în pantă

Dinamo bate muntele. Un efort care ar putea întări muşchiul sufletului

După Dinamo-Rîşnov, la marginea terenului lipseau doar ţuica şi slănina. Un meci cu chiuituri, terminat cu un scor fără număr. Pentru prima oară după multă vreme, Dinamo a […]

Dinamo bate muntele. Un efort care ar putea întări muşchiul sufletului

După Dinamo-Rîşnov, la marginea terenului lipseau doar ţuica şi slănina. Un meci cu chiuituri, terminat cu un scor fără număr. Pentru prima oară după multă vreme, Dinamo a părut simpatică, avînd suflarea grea, dar declaraţia uşoară. Andrei Cristea, 3 goluri în faţa unor cetăţeni în nădragi, a promis răzbunare în campionat. Uite aşa! Nişte lăutari n-ar fi prisosit. Dar Andrei e chiar ok. Un om normal pus într-o situaţie anormală. Lumea se înclină cinic către abis, iar victimele ei trebuie să se agaţe de orice ciot. De aici entuziasmul de a regăsi gustul pămîntului după ce s-a pierdut aproape tot.

Un demers ţărănesc în care ghidajul lui Ţălnar pare cel mai potrivit. Fără fandoseli, fără făcut cu ochiul. „Avem un lot destul de bunicel”. Judecînd o asemenea aproximare a aproximării – bunicel e mai puţin decît bun, iar „aproape” înseamnă încă şi mai puţin – reiese că lotul e mai aproape de rău decît de bun. Antrenorul o zice direct: îmi trebuie un mijlocaş la acoperire, deoarece nu am nici unul. Şi ar mai aştepta un fundaş stînga. Şi unul central. Nu-i mare lucru: un întreg sistem defensiv lipsă. Paradoxal, aceste hăuri nu par să umbrească seninătatea unei zile oxigenate la munte. Ţălnar e din categoria „bucuroşi le-om duce toate”. Un cîine mioritic paznic la haită.

Dar ăsta e un mare secret. Alergările prin pădure nu te-or ajuta la fotbal, dar te ajută să uiţi. Nu mai ai sînge pentru socoteli. Nu mai vezi ziua de mîîne, doar copacul următor. Te retopeşti într-un ansamblu al suferinţei. O dată cu transpiraţia ies din tine frustrarea, vrajba, amărăciunea. E un mic război cel pe care îl instrumentează, poate inconştient, maestrul rotund pe a cărui şepcuţă urlînd de fibra întinsă scrie „A1”.

În tranşee oamenii se strîng. Se leagă. Spun poveşti şi adorm repede, intrînd cu ele direct în somn. Dinamo e ca Berlinul după război, nu vorbim despre cine l-a bombardat. N-are nevoie de filozofi, ci de unul care să iubească locul aşa cum era el. Ţălnar e o întoarcere în timp, rizibilă în vremuri fireşti, dar aproape de înţeles în acest spaţiu rătăcit. Nu-i sigur deloc că va face mare lucru odată trecute chermezele de duminică, dar ar putea măcar să rescrie regulile simple ale unei pasiuni. Să le aducă aminte tuturor cine sînt, de unde vin. Ţălnar nu e numai varianta ieftină. E părintele care are uşa deschisă atunci cînd s-au închis toate barurile şi toate băncile. Acţionarii n-au a-i căuta în coarne, aşa cum ar face cu un musafir preţios. Ar trebui doar să aibă grijă să nu-l facă să moară de inimă rea.