Manifestul antisportiv

Să suferim o teribilă mutaţie: să redevenim normali!

Născuţi monoteişti, fie că sîntem creştini, musulmani, evrei sau atei, crezînd adică după caz în Unul ori în nici unul, care e tot singular, dar mai ales crescuţi aici, în acest spaţiu […]

Să suferim o teribilă mutaţie: să redevenim normali!

Născuţi monoteişti, fie că sîntem creştini, musulmani, evrei sau atei, crezînd adică după caz în Unul ori în nici unul, care e tot singular, dar mai ales crescuţi aici, în acest spaţiu transcendental în care am moaştenit propensiunea către un Dincolo atotrăscumpărător, cădem ca proştii în plasa acestor zei zurbagii, făcîndu-ne mai apoi cruce cînd descoperim butaforia suculentă din rănile lor, cînd ajungem să „ketchup the blood”, cum ar zice taica Tyler, spovedit nedovedit. Şi ne simţim pierduţi.

Nu trebuie. Munţii sînt la fel. Roţile sînt tot rotunde. Iar oamenii sînt aceiaşi de cînd lumea. M-a amuzat confesiunea ironică a lui Radu Cosaşu. Şi simpatica spaimă din întrebarea nesfîrşită: şi dacă Messi…? Sîntem în postura unor greci faliţi care se băşică atunci cînd descoperă că vreun cetăţean al Olimpului se mai împlîntă în cîte una/unul dintre ei. Ipocrizie. În fişa de post a zeilor, pe care noi am scris-o, se stipulează că nu trebuie să dea socoteală. Altfel nu ne mai jucăm! Problema e că noi continuăm să credem ca fraierii că zeii sînt drepţi. Ei cred că sînt deasupra binelui şi a răului. În faţa acestei dileme seculare şi a unei neînţelegeri fundamentale, propun următoarele:

1. Să decretăm moartea sportului mare. S-a dovedit că el nu mai e sport, ci politică. De stat, de marketing, de business, industrială, subliminală. Fiind aşa, nu mai are nici o legătură cu sportul propriu-zis, cu legămintele lui de puritate, de care toată lumea rîde azi. Klose decorat pentru că a recunoscut o minciună, statuîndu-se astfel excepţia absolută a mărturisirii, e o lespede definitivă. Trebuie să ne eliberăm din captivitatea autohipnozei. Ne uităm la sport şi ni se livrează fast-food modificat genetic.

2. Să decretăm reînfiinţarea sportului mic. A sportului care n-are soarta alergătorului de la Marathon, care e purtătorul unor gînduri de viaţă, şi nu de nemurire. Să începem să-i vedem pe cei care ies pe locul doi. Să devenim, cum ar spune dl. Cosaşu, poulidorişti. Să compasionăm cu cei care nu cîştigă neapărat, înţelegînd că ei ar putea fi chiar învingătorii. Să nu mai cerem absolutul. Să apreciem o coborîre de pe bicicletă mai degrabă decît o căţărare în ritm de motocicletă. Să ne întoarcem faţa de la zei către semenii noştri. Nu e simplu. Căderea în adevăr niciodată nu e.

Poulidor, de 8 ori pe podium, dar niciodată primul, îşi trăieşte bătrîneţea liniştit.  Armstrong e prizonierul veşnic al acestei clipe groaznice. Ce-ar fi să ne gîndim la asta în pregătirea minutului 90 (cînd micii acrobaţi vor sprinta vesel)?