Dictatorii

Liga are un stăpîn neiertător. Un tiran care terorizează de frică.

Steaua s-a aşezat ca un nor gros deasupra campionatului. A învins Petrolul aşa cum  a făcut-o cam peste tot, cu fotbal şi PR. Cînd vine Steaua, ai senzaţia că […]

Liga are un stăpîn neiertător. Un tiran care terorizează de frică.

Steaua s-a aşezat ca un nor gros deasupra campionatului. A învins Petrolul aşa cum  a făcut-o cam peste tot, cu fotbal şi PR. Cînd vine Steaua, ai senzaţia că o bandă de gangsteri aroganţi descalecă în oraş. Peste ani se va spune că totul a fost o strategie. Dar azi totul e extrem de real. Înaintea fiecărui meci Steaua îşi anunţă victimele că le va tăia capul. Le spune cînd şi cum. În acel moment începe frica. În acel moment începe înfrîngerea. Unii bravează de suprafaţă, alţii încearcă un neaoş „ba pe-a mă-tii!”. Dar înăuntru tremură. O vibraţie rea care se răspîndeşte ca o boală tropicală. Un covor de bombe verbale sinistrează oraşele adverse înainte ca infanteria cu crampoane să debarce şi să înfigă steagul. Avioanele galeriei Petrolului au vrut să spună povestea din ’43. Pînă la urmă, s-a întîmplat cealaltă, devastatoare, din ’44. Steaua nu bate, Steaua cotropeşte sub dublul impact a ceea ce zice şi ceea ce face, ca o întîlnire dintre scînteie şi gaz. „Are doar mai mult noroc”, încearcă Andone. Forţează un rîs. Regherăzboi nu rîde. Îşi zbîrleşte zulufii şi se încruntă. Întuneric. E acest campionat condamnat la ghilotină?

Pînă şi legendele au tăcut. Steaua de azi pustieşte orice polemică. Mărşăluieşte. Dintr-un ţarc cu oi nebune s-a transformat într-o armată de ocupaţie. Cum? Interesant fenomen. Lucrurile s-au aranjat de aşa natură încît, odată depăşit punctul critic dincoace de care totul se putea prăbuşi ca de atîtea ori în trecut (umilirea şi apoi mazilirea antrenorului, jupuirea de vii a jucătorilor, imixtiuni externe, pe bază de cumetrii, în politica internă), Steaua a început să crească în progresie geometrică. Un soi de entropie a agresivităţii, valorii, spiritului şi dreptului divin la victorie s-a materializat într-o acţiune paralizantă pentru ceilalţi. Steaua nu acceptă înfrîngerea, idee care a migrat din slogan în sînge. Şi chiar cînd înfrîngerea se produce, ea e privită ca un accident bizar.

În clipa de faţă, Steaua e drogată cu iarba succesului, un corp care nu mai percepe hazardul realităţii. Realitatea e pentru ea un sclav cuminte, privind speriat spre biciul stăpînului. Starea aceasta de atotputernicie e minunată. E un zbor. Atît timp cît ai aripi. Căci reversul unei logici a creşterii infinite e, la noi, căderea nesfîrşită. E legea implacabilă care a lovit tot acest fotbal pe care îl cunoaştem. O lege a stăpînilor locului. Iată ironia: Steaua cîştigă de frică. Steaua cîştigă aşa cum Şeherezada spunea poveşti.