Edi, un altfel de Merckx

Căutăm nota justă a bucuriei pentru un aur necunoscut. Nu trebuie. E de ajuns să ne bucurăm.

Refuz sentimentalismele. Le refuz pentru că le refuză şi el. Refuz poetica lacrimogenă care ar trebui, în bună tradiţie patetic-neaoşă căreia i-am căzut […]

Căutăm nota justă a bucuriei pentru un aur necunoscut. Nu trebuie. E de ajuns să ne bucurăm.

Refuz sentimentalismele. Le refuz pentru că le refuză şi el. Refuz poetica lacrimogenă care ar trebui, în bună tradiţie patetic-neaoşă căreia i-am căzut pradă de prea multe ori, să însoţească primul aur paralimpic din istoria României. Aceasta nu e o poveste de adormit copiii, ci de trezit adulţii. Eduard Novak a respins condiţia amputatului cu o asemenea forţă încît – nu mă împuşcaţi! – cîteodată m-am întrebat ce caută la aceste Jocuri, cele speciale. Eduard Novak e campionul naţional de fond. Punct.

Înţelegeţi? E cîştigătorul titlului în lupă egală cu toţi ceilalţi rutieri care au picioarele întregi. Cum se poate? Exact aşa: Eduard-Carol Novak este un ciclist ca toţi ceilalţi. Nimic din demersul său nu cere o atenţie aparte, o altfel de privire. Proteza e discretă. L-am observat la Turul Sibiului. Edi a fost pe toată durata cursei un rutier ca oricare altul. A ieşit în evidenţă doar atunci cînd a ţipat la colegul bulgar care n-a respectat tactica la contratimpul pe echipe. Caracter de şef. Omul e simpatic şi civilizat odată dat jos din şa, dar ferm cînd e vorba de regulile meseriei. Presupun că are slăbiciuni şi părţi întunecate ca mine sau ca tine. Acum a luat un aur pe care aproape că nu ştim cum să-l primim. Eduard nu ne stoarce nici o lacrimă. Edi ne solicită doar un pic de atenţie. Nu pentru el. Pentru noi.

Etapa a fost lungă tare, iar la capătul ei e Păltinişul, un munte-spaimă. Singur în faţă, tînărul Zoltan Şipoş trăieşte o dramă. O defecţiune îl face să piardă timp enorm, probabil şi victoria. Excedat la a n-a oprire, izbucneşte către tatăl său, arbitru: „Nu puteai să-mi iei o bicicletă mai bună?!”. Eduard habar n-are de toate astea. E în spate rău. E ostenit. Fiecare pedală e un mic munte de urcat. Se gîndeşte să renunţe. Nu mai poate, pur şi simplu nu mai poate, ca oricare om de pe planetă care nu mai poate. Se gîndeşte la Jocuri. Vrea aurul, şi-a programat aurul. Turul Sibiului e doar un antrenament. Nimeni nu l-ar condamna. Un viraj. Să oprească aici? Mulţimea aplaudă. Novak merge mai departe. Ajunge, sfîrşit, la peste jumătate de oră de învingător, dar în timp pentru a nu fi „exmatriculat”. De ce, Edi? „Mi-a fost ruşine”, avea să-mi mărturisească. De oamenii de pe margine, de colegi. Casc ochii mari. Omul e acolo, tot. Nimic nu lipseşte. Nici măcar slăbiciunea de a se crede dator să nu renunţe într-o cursă finalmente inegală. Iată aurul lui. Iată posibilul aur ascuns în fiecare dintre noi, indiferent de amputările interioare ale unei vieţi din care nu avem cum scăpa întregi. Mulţumim.