Armstrong şi partea întunecată a Lunii

Cel mai mare suspendat din toate timpurile e poate cea mai mare şansă a tuturor timpurilor.

Doi Armstrong au dispărut săptămîna trecută lăsîndu-ne cu ochii-n soare: a păşit fiecare dintre ei pe propria-i Lună? Zborul lor a împărţit lumea. Cei […]

Cel mai mare suspendat din toate timpurile e poate cea mai mare şansă a tuturor timpurilor.

Doi Armstrong au dispărut săptămîna trecută lăsîndu-ne cu ochii-n soare: a păşit fiecare dintre ei pe propria-i Lună? Zborul lor a împărţit lumea. Cei care cred şi cei care nu. Teoriile cele mai stupide şi argumentaţiile cele mai solide nu vor face să migreze prea multe suflete dintr-o tabără în alta. Ca în politica românească, fiecare e convins visceral că are dreptate. Cei care spun că aselenizarea s-a filmat într-un studiou şi cei care rîd deştept de primii, cei care ştiu sigur că totul nu e decît o cabală a frustraţilor şi aceia care au deschis une bouteille de brut cînd texanul a aruncat prosopul. Timp în care „lunaticul” Neil parcurge liniştit cel mai lung voiaj, iar Lance se dă vesel cu bicla pe coclauri. Doi oameni privesc de sus o planetă pe care au agitat-o la maxim. Ironic.

Dar ce-ar fi ca  mai degrabă să ne reorganizăm un mîine, aşa cum ceilalţi se gîndesc la Marte? Plecînd chiar de la a căuta în zaţul vorbelor lui Djokovici. „Mă bucur că în tenis nu sînt atît de multe cazuri (de dopaj), că încercăm să păstrăm tradiţia şi să protejăm integritatea sportului”. Aşadar, „odihnească-se în pace, noroc că noi sîntem bine, mersi”. Chiar aşa o fi? Chiar toţi pot merge înainte voioşi după ce au depus o floare pe mormîntul sportiv al texanului? Nu cumva extrem de mulţi băieţi sînt negustori cam prea cinstiţi? Nole e băiat bun. Se bucură de „curăţenia” tenisului precum se bucura ciclismul în 2000 crezînd că trişorii au fost puşi la colţ după raziile poliţiei şi noile teste. O imensă gogoaşă. Tenisul nu a cunoscut nici măcar a zecea parte din ofensiva antidoping a ciclismului, ca să nu mai vorbim de alte sporturi, în care se sprintează în minutul 90 ca în proba de o sută de metri. Iată pericolul: căderea lui Lance să nască un imens oftat şi apoi „back to business”.

Cazul Armstrong ar trebui, departe de a provoca o stare de spirit tristuţă ca după dispariţia unei rude îndepărtate, să ne arate cît de uşor putem fi păcăliţi. De aceea, poate că ar trebui să auzim mai puţine lozinci de genul „se trimite un mesaj puternic către copiii care îşi fac idoli din campioni”. Poate că, pînă la urmă, cuiva ar trebui să i se facă frică şi să spună: e timpul să terminăm cu prostiile, „criminalii” sînt printre noi! Ar fi ceva. Poate că următorul pas uriaş pentru omenire ar putea fi al celui pe care nu l-am auzit încă exprimîndu-se pe acest subiect. Ce zici, Rafa? Pînă atunci, nu vă bucuraţi şi nu suspinaţi pentru Lance. El e deja departe. Uitaţi-vă mai bine prin jur.