Bleu, Blanc, Rouge

În week-end-ul cu hattrick Alonso, două Xabi şi una Fernando, Franţa a fost un exemplu pentru noi.

„Ţii cu Franţa!”. Nu. „Aiurea, ţii cu Franţa!”. Prietenul meu nu mă crede. Dar de ce-aş ţine? De ce aş mai ţine? Mai […]

În week-end-ul cu hattrick Alonso, două Xabi şi una Fernando, Franţa a fost un exemplu pentru noi.

„Ţii cu Franţa!”. Nu. „Aiurea, ţii cu Franţa!”. Prietenul meu nu mă crede. Dar de ce-aş ţine? De ce aş mai ţine? Mai întîi însă, de ce am ţinut. S-a întîmplat în ’82, cînd cu Platini care nu devenise încă un om politic cu tendinţe de îngrăşare şi derapaje verbale, cu Giresse, cu Six şi Rocheteau care îmi păreau coborîţi direct din muschetari, şi cu comoara de Tresor. Am plîns la semifinala cu RFG. Nemţii se ridicaseră la întreaga înălţime a imbecilităţii filmelor hollywoodiene în care toţi americanii erau buni şi deştepţi, iar germanii, toţi, răi şi proşti. Schumacher i-a scos dinţii lui Battiston. Franţa aceea a luptat eroic, a pierdut meciul, dar a cîştigat o lume. Apoi a luat o Cupă Mondială şi un Euro fără să mai nască iubire, ci respect. A refuzat să mai fie «le joyeu vaincu». A devenit o superputere. Apoi puterea i-a luat minţile.

În vara aceasta, Franţa a reuşit absolutul: a pierdut şi meciurile, şi simpatia. A pierdut burghez, fără lacrimi, fără durere, doar cu o uşoară senzaţie de sîcîială, ca atunci cînd ţi se rupe punga de gunoi în drum spre ghenă. Cîţiva nervi, puţini. Şi nesimţitul de Nasri, care a stabilit un nou record de înjurături în zona mixtă, acolo unde se întîlnesc cîteodată oamenii cu animalele. În rest, rien. Rien de rien. Blanc a fost blank. Această echipă fără personalitate, „fără caracter” (L’Equipe), fără sînge în instalaţie şi chiar fără instalaţie, amorfă şi incoloră precum faţa selecţionerului ei este un avertisment pentru oricine încercă să păcălească fotbalul.

Monsieur Laurent a crezut că poţi ajunge la trofeu precum se ţese la gherghef, aşteptînd să treacă timpul. Lipsa lui de curaj sfidează ideea de competiţie. Atitudine deloc singulară. În general, echipele modeste îşi justifică astfel prestaţiile insipide, calate exclusiv pe rezultatul căutat cu minimum de risc şi zero imaginaţie. Cu atitudine de funcţionar în lungul drum spre pensie. Nu poţi ţine cu o astfel de echipă fără suflet fie că pierde, fie că învinge. Fie că e chiar echipa ţării tale.

Timpul, mai ales timpul sportiv al unei vieţi, e prea scurt ca să driblezi pe loc. La noi se tot zice că rezultatele vor readuce publicul lîngă naţională. Dar mai degrabă un anume fel de naţională va aduce şi oamenii, şi rezultalele. E despre a pune căruţa la locul ei, căci altfel boi sînt cei care împing. Priviţi alternativa! A juca fotbal meschin e ca o sinucidere în direct format HD.