Talc show
Pe scara timpului, o figură cunoscută. O mască perfectă în spatele căreia ne înghesuim contorsiunile
1812. Cadiz. Asediul napoleonian. În peninsula fortificată, miniunivers izolat, se nasc poveşti de dragoste şi poveşti oribile în ritmul războiului. De partea cealaltă a canalului, […]
Pe scara timpului, o figură cunoscută. O mască perfectă în spatele căreia ne înghesuim contorsiunile
1812. Cadiz. Asediul napoleonian. În peninsula fortificată, miniunivers izolat, se nasc poveşti de dragoste şi poveşti oribile în ritmul războiului. De partea cealaltă a canalului, Perez-Reverte imaginează, în minunata carte ce îşi aşteaptă traducerea, un căpitan de artilerie care refuză să doarmă, să dezerteze sau să avanseze. Are o singură obsesie. Caută traiectoria ideală a bombelor pe care le aruncă asupra oraşului. Calculează la infinit. Proiectilele sale cer milă mai mult decît pretind groază. Fitilul se stinge în zbor, ghiulelele nu explodează, n-au precizie, n-au sistem. Dar francezul caută şi caută. E începutul erei căutătorilor. Goana după ultimul atom al perfecţiunii. Într-un anume fel, Simon Desfosseux a pornit deja spre Lună. Sîntem în 1812. Anul de la care „Time” a ales să înceapă numărătoarea inversă în istoria momentelor care ne-au creat. Simfonia a 9-a, drezina, goana după aur, motorul cu combustie, blugii, Das Kapital, radioactivitatea, Freud, Războiul I, vaccinul, Mickey Mouse, Hitler A., bomba A, Everestul, Kennedy, Vietnam, transplantul, Luna şi Internetul. Şi Nadia. Nadia Comăneci. Fetiţa care a găsit traiectoria perfectă a lui Simon.
1976. Nadia Comaneci becomes first Olypic gymnast to score a perfect 10. OK. Dar nu e despre asta, evident. E despre o senzaţie ciudată. Nadia a creat atunci ceva pe care nu-l mai percepem azi pentru că, la fel ca în cazul lui Eminescu, a fost atît de „cîntat” încît s-a golit de conţinut. Nadia a fost supranaturală. Un soi de Întîlnire de gradul III. Oamenii au rămas cu gura căscată. «Time» o pune pe scara timpului istoric pentru că de la ea încolo sportul n-a mai fost o prelungire a omului, ci o categorie aparte, din care face parte azi şi Messi. Între alegerile sportive ale revistei se mai află, ca să înţelegeţi, Roger Bannister (mila sub 4 min.), Cassius Clay, Bob Beamon, Pele, Billie Jean King (învingîndu-l pe Bobby Riggs în bătălia sexelor). Fiecare a retrasat reperele unei lumi. Iar Nadia a fost unul dintre trendsetteri.
Înainte de a ne mîndri, să nu uităm. Urletele, lacrimile amestecate cu talc, ghiulul lui Zeus Bela, Partidul, Nicuşor, evadarea. Aproape o poveste nord-coreeană. Nadia de azi nu mai are nimic din cea de ieri. Numai că de cea de ieri ne ţinem noi, românii, agăţaţi ca de o bară fixă în aglomeratul autobuz al istoriei. Nu de Ilie, nu de Gică. Nu de artişti. De fetiţa stoarsă pînă la perfecţiune ca într-un vis nebun din noaptea artileristului.