All Blacks, Beers and Barricades

Ora 11 la Bucureşti e ca ora 11 la Auckland, atît că aici ar trebui să fie dimineaţă. Nu e. E întuneric, smog şi hamei la halbă, cu spumă de nervi. Black, all black. Orice rază de speranţă e înghiţită […]

Ora 11 la Bucureşti e ca ora 11 la Auckland, atît că aici ar trebui să fie dimineaţă. Nu e. E întuneric, smog şi hamei la halbă, cu spumă de nervi. Black, all black. Orice rază de speranţă e înghiţită de tricourile negre cu ferigă. Pub-ul e plin, trupurile freamătă, ochii iscodesc intrusul, pe oricine ar avea ideea sărită de pe fix că o minge normală ar trebui să fie rotundă. Finala de pe Eden Park stă să înceapă, deranjezi un umăr, un şold, îţi vine să-ţi ceri scuze în engleză, dar cetăţenii sînt români, în fine, probabil că aşa le stă scris în buletin şi în destin. Camera e ocupată de oamenii lui Richie McCaw, “francezii” s-au retras mai spre uşă aşteptîndu-şi ziua de glorie (acum e noapte).

Imnuri. Aplauze. E ca un ghid invizibil de bună purtare. Religie importată cu ritualuri la pachet. Dar inimile sînt negre. Un curent electric al pasiunii partinice străbate civilizaţiile sportului de la fotbal la rugby trecînd prin concursurile stupide ale adolescenţei de scuipat la liniuţă. Hop, tocmai am rostit o mîrlănie! “Fotbal”. Excomunicare.

Unii rîd febril, încercînd să-şi acopere rugăciunile, alţii sînt aproape de comă emoţională, se ţin, aud, cu pastile. Nu-i de glumă. Micile comunităţi fundamentaliste îşi trăiesc total desprinderea de mulţimea rozătoarelor de seminţe. Mănăstirea rugby asistă la haka aşa cum se însoţeşte o mesă, dar toţi scot un oftat speriat şi admirativ atunci cînd “cocoşii” fac pasul la off-side-ul intimidării şi se apropie de banda lui Weepu. A men fight. Pub-ul vibrează, berile curg, comentariile sînt scurte, la obiect. E servită cunoaştere pentru mameluci. Oricine se pricepe la fotbal, la politică şi la ……………………..(completaţi aici domeniul în care părerile habarniştilor  vă enervează cel mai tare). Exceptaţi rugby-ul. Acolo taci şi te faci mic. E mîndria lor. Nimeni nu se rostogoleşte teatral, nimeni nu-şi dă cu părerea ca proasta-n tîrg. Nimeni nu înjură. În fine, nu cu voce tare. Ironiile sînt benigne, ca atunci cînd Parra iese în lacrimi.

Ofensiva franceză din repriza a doua e admirată. Mici răutăcisme ţîşnesc mai mult pentru tachinarea prietenilor condamnaţi la jumulire. Sînt unii care ar omorî pentru All Blacks, dar niciodată un adversar. Sună idilic. Sună ca o şcoală de trîntă şi bune maniere. Sună sfidător şi caraghios de sectant. Oamenii ăştia fac un haka în grădiniţa din spatele casei, departe de bulevard, departe de pop-corn şi de cornute. E dreptul lor. E visul lor tainic, pe care nu dau doi bani. Acela de a se şti că şi ei sînt România.