S-au întors. Nu au obosit, nu şi-au pierdut inspiraţia. Şi-au păstrat obiceiul ciudat să scoată aur din piatră seacă.
Nu am premeditat nimic, dar uneori coincidenţele lucrează pentru noi. S-a întîmplat că în aceeaşi zi în care fetele de la gimnastică se reîntîlneau cu aurul unei competiţii importante să fie publicată în Gazetă şi discuţia pe care am purtat-o recent cu Andreea şi Cristi Frîncu. Despre isprăvile echipei antrenate de Belu şi Bitang ştiţi cu toţii, e foarte posibil să nu fi citit interviul-reportaj cu Andreea şi Cristi, doi oameni care au făcut mare performanţă în meseria de informaticieni. Din dialogul meu cu ei se desprindea printre multe altele şi ideea spiritului de echipă. A lucrului în echipă. A lucrului bine făcut în echipă.
Andreea şi Cristi au fost campioni la locul de muncă - Intel şi Google, deci nu chiar orice fel de loc de muncă! - şi, încercînd să îmi explice cum se petreceau lucrurile pe acolo, prin State, au apelat la o comparaţie din gimnastică.
“Concurăm şi individual, vrem să ne clasăm fiecare cît mai bine, dar echipa este mult mai importantă. Echipa contează în primul rînd”, îmi explicau ei, după ce îmi povestiseră cum au învăţat să schimbe în bine ceva care mergea rău. Fără să te plîngi, fără să aştepţi să vină schimbarea peste tine din cer. Echipa înainte de toate. Dincolo de orgolii personale, deasupra trufiei care cîteodată ne întunecă dreapta judecată. “Ne ajutam, nu ne decimam. Gîndeşte-te, cum e să alergi suta de metri de unul singur şi cum este să o alergi cu cineva care te stimulează, care te ajută să te autodepăşeşti”.
M-am gîndit. Am ajuns repede la concluzia că este potrivit să vorbim şi despre echipa care antrenează echipa de gimnastică a României. Belu şi Bitang sînt o echipă. Experimentată, calificată, cu soluţii acolo unde alţii nu văd decît prilej de lamentaţii. Au fost şi au rămas o echipă, deşi destui anticipau că întoarcerea lor la “munca de jos” va fi un eşec. “Specialiştii” citiseră în ei o oboseală cronică, imposibil de alungat după nişte ani de pauză, pe parcursul cărora păreau că s-au ascuns la umbra propriei glorii. Se şoptea că acceptaseră funcţiile din înalta administraţie a statului tocmai pentru că şi-au consumat rezervorul de inspiraţie. Şi din cauză că se temeau pentru că nu mai au material uman.
Înţeleg că Europenele de la Bruxelles sînt încălzirea pentru Olimpiada de la Londra. Acolo ne aşteaptă chinezoaicele şi americancele, plus rusoaicele bătute de Sandra şi Cătălina foarte aproape de locul (Waterloo) în care însuşi Napoleon pierdea titlul continental. Cred în priceperea Marianei Bitang şi a lui Octavian Belu, în pasiunea care i-a adus înapoi în sala de antrenament, locul acela în care munceşti nevăzut şi neştiut, munceşti, munceşti, tu şi fetiţele cu sacîzul de pe mîinile şi picioarele lor numai fibră. Cred în ei, în forţa lor de a se schimba, de a abandona resentimentele şi de a merge înainte sfidînd oboseala, blazarea, nedreptăţile. Cred în ei pentru că ei ştiu ce fac.
Fiorentina-Novara 2-2 va rămîne în istorie. Un banal meci din tot mai prăfuitul campionat italian intră în analele fotbalului nu datorită faptului că Fiorentina a întors rezultatul de la 0-2, ci din cauza scurtei reprize de box oferite de antrenorul Delio Rossi. Domnul Rossi, tip respectabil altfel, şi-a luat la bătaie un jucător în momentul în care acesta din urmă a aplaudat în bătaie de joc, ridicînd în aer şi degetul. Rezumînd, sîrbul Ljajici a sărit peste cal, iar Delio Rossi şi-a pierdut minţile. La gestul golănesc al fotbalistului, reacţia antrenorului a fost aceea a unui om nebun.
Conducătorii Fiorentinei au reacţionat prompt şi l-au demis pe Delio Rossi la numai cîteva ore după incident. Nu am auzit deocamdată ce măsuri s-au luat împotriva imaculatului Ljajici, dar am convingerea că fotbalistul va scăpa mai ieftin decit pedagogul lui. Nu sîrbul este însă personajul principal al întîmplării, ci omul care i-a administrat corecţia îngeraşului cu crampoane, care, negreşit, îşi va acuza fostul antrenor de agresiune. Şi de importante traume psihice. Continue reading →
Am lăsat să treacă ceva timp de la meciul vostru, nu voiam să vă scriu la cald, ci la rece.
Voi aţi vorbit însă la cald şi bine aţi făcut. Acesta este primul pas al comunicării între oameni, să îşi vorbească, să-şi dea bună ziua. Să aibă puterea să se privească în ochi. Veneaţi după o înfrîngere care a durut, aţi găsit totuşi energie să vă spuneţi gîndurile în faţa unei camere care vă măsura necazul imagine cu imagine. Frame cu frame se zice acum. Sala fierbea încă de bucuria fetelor din Gyor, în voi clocotea mînia că nu aţi reuşit. Era revoltă, era frustrare, era normal că era aşa. Dovedeaţi că sînteţii vii.
Dragă Oana,
Să ştii că şi noi am fost mîhniţi că nu aţi reuşit să vă calificaţi în finală. Eu am fost şi mai trist atunci cînd am văzut/auzit cum anticipai tu, înciudată, felul în care va fi primită în ţară înfrîngerea de la Veszprem. Am avut şi eu o perioadă în viaţă în care îmi lipeam în clasor compatrioţii, convins de defectele lor insurmontabile. Acum mi-a trecut. Pur şi simplu nu mai ştiu să spun cum sînt românii, pentru că sînt şi buni, şi răi, şi geniali, şi proşti ca noaptea, şi talentaţi, şi mediocri, şi oameni cu bun-simţ, şi mitocani cu state vechi. De fapt, cred că nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alţii. E o atitudine care ajută, ţi-o recomand călduros! Revin însă. Ziceai că tot ce aţi făcut bun pînă la returul cu Gyor se va uita sau se va şterge cu buretele. Că vor începe criticile, că veţi fi desfiinţate. Mai ales de presă, aceeaşi care, dădeai tu de înţeles, Oana, vă ridica în slăvi la victorie, dar nu fiindcă ar fi fost sinceră, ci doar ipocrită şi interesată.
Te-ai înşelat, dragă Oana,
Vă iubim în continuare şi nu avem deloc de gînd să uităm momentele de bucurie pe care ni le-aţi dăruit. Vorba Adinei Meiroşu, e bine că sînteţi sănătoase şi că o puteţi lua de la capăt. Dar ca să mergeţi mai departe cu succes trebuie să înţelegeţi de ce aţi pierdut. Să acceptaţi că heirup-ul nesusţinut de luciditate în joc nu valorează foarte mult. Gorbicz, Locke, Amorim şi celelalte s-au concentrat mai bine, iar aici e un capitol la care vei fi de acord cu mine, dragă Oana, voi mai aveţi de lucrat. Împreună cu nea Radu, pe care l-am simţit tare supărat pe arbitraj.
Dragă nea Radu,
Eu, şi ca mine cred că sînt destui, mi-l amintesc pe Radu Voina de pe cînd juca handbal şi cîştiga Campionatul Mondial. Au trecut ani mulţi peste noi, ne-am mai uzat, ne-am mai pierdut entuziasmul pe drumurile întortocheate ale vieţii. Unii socotesc că nu sînteţi un antrenor la fel de mare pe cît aţi fost ca handbalist. Nu le dau dreptate, v-am admirat întotdeauna calmul şi echilibrul. Am observat că arbitrii francezi ne-au ciupit într-un mod care amintea de apucăturile fluieraşilor noştri găzdari din fotbal. Dar tocmai pentru că nu vreau ca dumneavoastră şi fetele să luaţi bolile specifice fotbalului, nu m-am simţit confortabil atunci cînd i-aţi arătat cu degetul pe arbitri. Ştiţi că nu ei sînt cauza principală a pierderii meciului şi a calificării. Trebuie să ştiţi, trebuie că aţi înţeles că ele, celelalte, au fost mai bune. Pur şi simplu mai bune!
Dragă Oana, dragă nea Radu,
Mi-ar plăcea să citiţi ce am scris şi mi-aş dori chiar să îmi răspundeţi. Nu vreau un răspuns scris, deşi de ce nu? Sîntem alături de voi, sînt convins că în sezonul următor veţi reuşi mai mult. Sînteţi ambiţioşi, valoroşi, aveţi salarii de care şi un fotbalist de top nu s-ar ruşina. Echipa se va întări. Noi vom continua să vă iubim. Şi să vă criticăm cînd greşiţi, ceea ce e tot o formă de iubire. Dar, dragă Oana, dragă nea Radu, voi ştiţi asta.
