Diverse ↓

E vorba despre cum punem obstacole unei viitoare mari campioane a tenisului de masă. Berni din Tîrgu Mureş

Ygsp.ro. Deşi pe frontispiciul siteului scrie clar “Young Only!”, am ignorat avertismentul şi am intrat. Poate sînt lucruri accesibile şi celor care au trecut cu burtă, păr alb, chelie şi alte bagaje în tabăra maturilor! Mă alint, nu se întîmpla prima dată să pătrund în spaţiul dedicat sportului văzut prin ochii adolescenţilor. Încercaţi, e un exerciţiu binefăcător! Ca gimnastica de înviorare. E vorba de aceeaşi lume, numai că imaginea e mult mai dinamică. Mai proaspătă şi mai puţin poluată de marii cocalari ai lumii fotbalului.

Atunci cînd am văzut poza Bernadettei Szocs mi-am adus aminte. O descopeream atunci cînd România învingea Italia la tenis de masă cu un 3-0 fără drept de apel. La ping-pong cum ar veni, căci la fotbal un astfel de rezultat ţine de Imaginariumul Doctorului Parnassus. România cu trei românce în echipă, Italia cu nişte domnişoare naturalizate. Două rusofone şi o chinofonă. Că Samara şi Dodean îşi făcuseră excelent treaba nu m-a mirat, doar sînt campioanele Europei. Am reţinut însă dracii pe care îi avea la sfîrşitului meciului numita Tatiana Steşenko în faţa unei fetiţe cu ochi de veveriţă, nasul în vînt şi nu mult mai înaltă decît fileul. Ce vreţi umilinţă mai mare decît să te bată un copil de 15 ani, care în momentele sale de solitudine îşi doreşte şi acum o păpuşă să se joace?

Întîmplarea a făcut să o întîlnesc la scurt timp după acel România-Italia pe Otilia Bădescu. Acum ar trebui probabil să explic membrilor peluzelor nord, sud, est şi vest cine este Otilia Bădescu. Foarte, foarte pe scurt, o mare campioană a tenisului de masă. Otilia mi-a confirmat ce intuisem. Mi-a vorbit cu simpatie despre fetiţa care strica tencuiala pereţilor casei părinteşti înainte să ajungă a doua în clasamentul mondial al cadetelor. Tot de la Otilia Bădescu aflam că fratele lui Berni este şi el un campion în devenire. Exilat de voie, de nevoie în Germania.

În afară de un portret complet al campioanei de 15 ani, articolul de pe Ygsp.ro vorbeşte despre nişte mizerii pe care federaţia de specialitate i le face lui Berni şi antrenorului ei, Gheorghe Bozga, opozant al actualei conduceri. Se repetă scenariul clasic cînd ascensiunea unui sportiv este sabotată de jocuri de culise şi rivalităţi între grupuri de interese. Nu v-aţi fi gîndit că şi la tenis de masă ar putea să existe aşa ceva, e? În general, se pare că specialitatea federaţiilor noastre de specialitate este să pună beţe-n roate sportivilor atunci cînd treaba merge bine. Altfel, atenţionarea “Young Only!” ar trebui în situaţia noastră schimbată în “Senior Only!”. E bine să consumăm veninul noi, ăştia mai trecuţi prin viaţă, iar pe ei, cei din generaţia Bernadettei, să-i lăsăm să bată mingea. De obicei ies lucruri bune din joaca asta!

Epic înseamnă poveste. Naraţiune. Epica e adaptarea feminină a poveştii. Adevărat, fiindcă vocea ei predomină şi te urmăreşte. După dicţionar, epica este povestea unor fapte, a unor sentimente sau idei. Epica noastră povesteşte despre regăsirea drumului spre muzică. Drumul lor în universul notelor, aventura pe autostrada aceasta din ce în ce mai aglomerată şi mai zgomotoasă. Drumul lor început cu vreo 7 ani în urmă, asemănător cu al celorlalţi la prima vedere, dar schimbat în marile intersecţii ale opţiunilor, drumul lor personalizat de vocea ei, a Simonei Simons, fata care s-a apucat de muzică ispitită de vocea Tarjei. Ei, hai, chiar credeţi că o să vă explic cine-i Tarja, unde a jucat ea şi de ce s-a transferat? Sau că o să cad în dulcea capcană a comparaţiilor? Era mai bună Tarja sau a ajuns Simone să o depăşească?

Epica, adică povestea. Epica, trupa olandeză de… metal simfonic?, rock progresiv?, gothic?, doom?, ce bine că nu-i putem băga într-o căsuţă, ei sînt de toate, dar nu un ghiveci, nu, asta nu! Epica, aşadar, la al patrulea album de studio, “Design your universe”, lansat în octombrie 2009, deci acum cîteva luni, o lucrare solidă, curajoasă, originală, puternică, sensibilă. E prea mult? Vi se par prea multe adjective la un loc pentru nişte băieţi cu plete şi o fată cu ochi foarte albaştri şi o voce mezzosoprană foarte aşa şi pe dincolo? Posibil, dar nu vă consumaţi umorile şi umorul înainte să ascultaţi piesele. Pe rînd, una cîte una. Resign to Surrender, Unleashead, Martyr of the Free World, Semblance of Liberty.

Totul sună natural, are un rost. Un ritm interior veritabil. E o po-ves-te. Una care creşte în intensitate, te loveşte şi apoi te ia în braţe. Simone îşi modulează vocea, instrumentele se aud nu doar ca o fabrică de produs gălăgie, corurile dau tuşe distincte atmosferei cînd gotice, cînd bucolice. “Tides of Time” şi “White Waters” sînt două bijuterii montate pe o armură. Şi două acte de curaj. Curajul de a nu interzice farmecul romantismului doar pentru că talibanii metalului greu te vor crede terminat. Rătăcit pe drumul fără întoarcere al muzicii de bîlci. Nu e cazul lor, frumuseţea nesofisticată a unei melodii inspirate nu trebuie confundată niciodată cu şlagărul de muzică uşoară. Iar prolixul nu e simbolul valorii decît pentru snobii care ciulesc urechea la orice cacofonie pe note.

“Design your Universe” e o operă de calitate. Include munca unor oameni care au reuşit să progreseze. Dar valoarea albumului pe care Epica ni-l dăruieşte vine mai ales din mesajul inclus printre note şi trilurile Simonei. E un mesaj către nostalgici, care stau la căpătîiul monştrilor sacri fosilizaţi de timp, deplîngînd moartea muzicii. Ei, hai, nu vă aşteaptă doar nişte tipi care grohăie prin peşteri!

ASCULTĂ AICI:

EPICA - Unleashed

Epica - White Waters

Sepp Blatter ştie ce ar trebui schimbat în fotbal, dar serveşte un meniu a la carte cu tîmpenii de sezon

Regele sportului rege a scos o vorbă regească din gură. Cuvintele monarhului au curs fără să străbată spaţiul acela numit în mod curent cavitatea craniană. Ce a ieşit, ştiţi. Sepp Blatter, suveranul forului mondial, a cerut nici mai mult, nici mai puţin decît eliminarea regulii ofsaidului, ceea ce ar duce în opinia vizionarului la creşterea spectacolului. Asta ca să vă daţi seama cine conduce destinele celui mai popular sport de pe planetă.

Revoluţionarul poliglot de la FIFA omite (ignoră?) un lucru esenţial. Tocmai ofsaidul asigură spectacolul în fotbal. Dinamica, forţa şi neprevăzutul din fotbal îşi trag seva exact din această prevedere aparent restrictivă numită ofsaid. Prin eliminarea lui, deci dacă imaginaţia jucăuşă a hobbitului de la Zurich va prinde contur sub forma de lege a jocului, terenul se va umple de fotbalişti, vor dispărea echipele scurte şi vor apărea cele lungi, pressingul şi marcajul vor fi perversiuni neproductive ale unor antrenori blocaţi în proiect. În plan uman, vom asista la apariţia unor prietenii trainice între atacant şi portarul formaţiei adverse. Vîrful lăsat “la pomană” va depăna amintiri împreună cu apărătorul buturilor, fiindcă mingea, oricît ar fi ea de rotundă, va ajunge cu greu în preajma porţilor.

Blatter mai are o idee menită a coafa fotbalul de pe întreg cuprinsul planetei, din Zwaziland pînă în Wonderland. Modificarea regulii prin care se acordă penalty şi eliminarea jucătorului care a faultat în poziţie de ultim apărărtor în suprafaţa de pedeapsă. Ar urma să rămînă doar sancţiunea de joc, nu şi cea disciplinară, vinovatul alegîndu-se doar cu un cartonaş galben în cazul în care intervenţia sa nu ar fi violentă. Propunerea are o logică şi pare special pusă la pachet cu tîmpenia suprimării ofsaidului, pentru o mai bună digestie a hapului servit iniţial.

Vom vedea cînd sau dacă domnii aceia apretaţi de la International Board vor capitula în faţa perestrokistului miliardar de la FIFA. Înainte de a suprima ofsaidul ori de a propune eventual fotbalul în 10 fără portar, Blatter ar fi putut cere ceva mult mai simplu. Judecarea fazelor foarte importante şi controversate pe baza reluărilor video. Nu e o idee originală, are însă calitatea că nu alterează esenţa fotbalului. Tenisul nu a murit de plictis din cauza unui challenge cerut de Federer sau Djokovici. Dimpotrivă. Numai că ignorant în materie de fotbal pe pîine, taica Sepp e doctor în fotbal globalizat. Nu poţi transporta Franţa la Mondiale dacă oferi unui stadion filmul XXX, cu Henry jucînd handbal. Exemplele pot fi culese din toate marile competiţii unde cei importanţi beneficiază de prezumpţia de valoare. E momentul în care mingea devine pătrată precum capetele celor care conduc fotbalul, iar dreptatea rămîne, săraca, în ofsaid. A, nu, se va fi scos! Nu mai rămîne nicăieri, cine are nevoie de ea?