PR cu gust de venin

Tonya Harding propovăduiește în biografia sa o copilărie zbuciumată și violentă. Lumea însă nu-i mai crede pe mincinoși nici atunci când, poate, nu mai mint

Filmul biografic I, Tonya are deja renumele unei mici capodopere, pentru că destinul descris acolo e unul chinuit. Tonya a devenit, în 1994, o antieroină a sportului american și mondial. Rivalitatea la nivel național cu lebăda albă Nancy Kerrigan, un pic mai talentată și mai asaltată de sponsori, era să ducă atunci la tragedie când un bătăuș angajat de soțul Tonyei a lovit-o pe cealaltă patinatoare peste genunchi, la campionatele SUA. Ideea era ca Nancy Kerrigan să nu ajungă la JO de la Lillehammer. Nu numai că a ajuns, dar a câștigat atunci argintul olimpic, în urma senzației Oksana Baiul.

Nimeni n-a prea crezut că Tonya n-a fost amestecată de la bun început în atacul asupra lui Kerrigan, așa cum a susținut întotdeauna. De aceea, poate, filmul încearcă să justifice dorința lui Harding de a reuși pe gheață, povestind despre mama abuzatoare și mereu căsătorită cu altcineva, despre tatăl care o părăsește și despre bătăile primite apoi de la soț. O dorință vecină cu disperarea, care e motiv suficient pentru răutatea și veninul care se răspândesc dinspre patinatoare spre lumea de afară, implorând-o pe căi dificil de explicat să-i acorde atenția cuvenită și gloria sportivă care ar fi transformat-o în zeiță.

Originea – „white trash” – și nedreptățile karmice aduse de acestea sunt încercările de a umaniza un personaj care, probabil grație interpretării lui Margot Robbie, aduce foarte mult cu un alt personaj negativ, Harley Quinn din Suicide Squad, ca reflectare a furiei dezlănțuite, a gesturilor violente, a cuvintelor fără perdea.

În viața reală însă, mama Tonyei, LaVona, neagă toate acuzațiile care privesc copilăria presărată cu bătăi și cu abuzuri (unele chiar sexuale) asupra fetiței și adolescentei de atunci. LaVona spune că nu e deloc adevărat că a bătut-o și că a târât-o afară de pe gheață, nici că și-a lovit fata cu o perie de păr. Totuși, cele două nu-și mai vorbesc din 2002. Indiferent de realitatea descrisă sau nu în film, ruptura dintre ele, în cele din urmă, nu s-a mai putut repara. Relația mamă-fiică, clișeu atât de facil care să explice eșecul, temerile, inhibițiile și actele nebunești de mai târziu.

Iar chestia asta e prezentată, într-un film, lumii întregi, dar mai ales Americii. Unei Americi ușor de influențat, care a iubit-o și a urât-o pe Tonya Harding, în egală măsură. Filmul nu face altceva decât să-ncerce să dea un sens purtării unui om neînțeles și ghinionist, care recurge la acte stridente, în lipsă de ceva mai solid. Pe alocuri, chiar reușește.