Îmbălsămații
Proiectați în creier imaginea viitorilor sportivi. Cei care vor merge la Olimpiadă peste 20 de ani
![Permalink to Îmbălsămații](https://blogsport.gsp.ro/dusmanescu/wp-content/blogs.dir/54/files/sites/54/2016/09/olivia_steer-930x524.jpg)
Puteți? Mie mi-e foarte greu.
În primul rând, ora de sport, văzută drept corvoadă nu de copii, ci mai degrabă de părinții obsedați ca odraslele de porțelan să nu transpire, să nu răcească, să nu se murdărească pe mâini sau pe haine, să nu se topească în vreun fel din nebăgare de seamă sub efortul evident al alergării sau baschetului, s-a transformat treptat în nenorocirea supremă din școala românească.
I-am preschimbat, în ultimii 20 de ani, în niște ființe neputincioase, care nu știu să alerge, să înoate, să sară un gard – adică habar nu au, la o adică, să supraviețuiască.
Ura pentru mișcarea fizică este sădită cu grație părintească în cele mai multe cazuri, în ideea că sportul oricum e o prostie nefolositoare, care îți răpește din prețiosul timp dedicat culegerii de matematică, încă de la cele mai fragede vârste, dar și tratamentului obezității infantile și diabetului, care necesită numeroase drumuri la medic.
Ca să fragilizăm și mai tare șoriceii de bibliotecă ne ajută moda antivaxx, un curent care se extinde la nivel mondial. Dacă omul trăiește mai mult, dacă unele boli au fost eradicate, astea se întâmplă datorită vaccinurilor. Știu, celor mai mulți dintre voi vi se pare limpede ca lumina zilei și inutil de explicat, la fel cum mi se pare și mie, dar unora trebuie să le silabisești ca să priceapă.
Prin nevaccinare, scuturile cad, unul după altul, la nivel individual și de grup. Sportul va deveni atunci, pe bună dreptate, ultima problemă pentru care să ne mai facem griji, când vor reveni mai frecvent în vocabular cuvinte precum poliomielită sau difterie.
Mai târziu, dacă totuși copiii scapă de obstacolele puse de propriii părinți și ajung, prin nu știu ce mister din ce în ce mai greu de descifrat, în sportul de performanță, acolo riscă să dea de fenomenul opus nevaccinării, respectiv injecțiile cu alte substanțe dubioase, care îi vor face să sară mai sus, să alerge mai repede și așa mai departe, până în Cartea Recordurilor de Probe A și B Pozitive.
Ce alegeri mai au generațiile actuale, când părinții iau, senin și criminal, decizia neînțepării, iar apoi altcineva – antrenori, medici, președinți de federații sportive – o iau fără strop de conștiință pe cea a înțepării? Cum vom justifica noi, ca pas al evoluției, faptul că puștii sunt ba niște fluturași bătuți de vânt, lăsați în voia sorții, să se cearnă natural ca acum, de pildă, 500 de ani, ba niște Hulk în devenire? Unde e logica în povestea asta și ce anume lipsește sau este în plus aici?