Încremeniţi în timp

Sportul românesc, cu două sau trei excepţii frumoase, se bazează în continuare pe personajele de acum 20 de ani. Nu, nu doar în cărţile de statistică. Ci şi în realitate

Sînt cîteva discipline care nu şi-au primenit eroii de decade întregi. Lipsa unei „next generation”, a condiţiilor oferite de cluburi, fac ca acestea să se dărîme încet-încet, reciclînd aceleaşi resurse valoroase, e adevărat, care rămîn totuşi nişte oameni ai căror muşchi, ale căror oase şi ai căror ochi obosesc şi se uzează dincolo de limita confortului şi a plăcerii de a mai intra într-un meci. Îmi dă tîrcoale o curiozitate aproape sadică – să-i provoc pe oamenii aceştia să prindă 50, chiar 60 de ani ca jucători. Nu mai e foarte mult, oricum!

Hocheiul pe gheaţă sau handbalul conţin, în lumile lor şi-aşa restrînse şi subţiri, cîteva nume pe care le puteai citi în ziare şi în urmă cu două decenii. Cătălin Geru, 45 de ani, hocheist, pe deasupra şi campion naţional în 2015 A.D. cu Dunărea Galaţi. Viorel Nicolescu, aceeaşi vîrstă, fost coleg cu Geru la Steaua şi Ioan Timaru, 41 de ani, vicecampioni ai României.

Din handbal putem vorbi despre Sandu Iacob, 38 de ani, care joacă acum la Vaslui, Ştefan Laufceac, 41, tot în poarta Stelei şi Aurelia Brădeanu, doar 35, componentă acum a echipei Corona Braşov. Atletismul mai stă în picioarele lui Marian Oprea, care nu este atît de avansat ca vîrstă – aproape 33 -, dar care este singurul medaliat al României la o competiţie importantă de seniori din ultimii ani. Anul acesta a luat medalia de bronz la Campionatele Europene în sală de la Praga. Tot el se afla în tura de atleţi care cucereau trofeele olimpice în 2004 pentru ţara noastră – argintul de la Atena, alături de medaliile Ionelei Tîrlea şi Mariei Cioncan.

E adevărat că şi Michael Jordan s-a retras de tot din baschet la 40 de ani, dar asta după ce şi-a mai suspendat de două ori activitatea pe parcurs. Wayne Gretzky şi el la 38. Constantina Diţă cucerea aurul olimpic la maraton tot la 38, dar aceştia reprezintă exemplele de top, acolo unde organismul, nivelul la care săreau, patinau sau alergau şi motivaţia pe care o găseau în sportul lor se împleteau la modul ideal, aducînd un strop de aură patinată unor CV-uri de vedete.

Senzaţia care pluteşte în jurul acestor sportivi de pe la noi este că se găsesc prinşi undeva, între bunul lor simţ şi dăruirea lor, pe de o parte, şi nesiguranţa de a face altceva, pe de altă parte. E ceva care mă împiedică să cred că la 45 de ani mai simţi, mai speri la lucruri nemaiîntîmplate, mai aştepţi miracole, te mai poţi îmbunătăţi în vreun fel, în primul rînd din cauza barierelor de ordin fizic. A-i vedea încă în acţiune e ceva anacronic şi înduioşător în acelaşi timp, care însă nu marchează evoluţii şi schimbare.