Visul unui oraş
Clubul de baschet din Ploieşti se dezintegrează aproape aşa cum a venit pe lume – banii lui Ghiţă sînt retractabili, iar Asesoft – o jucărie.
Asesoft nu mi-a fost de la început o echipă simpatică. Fusese construită cu bani mulţi […]
Clubul de baschet din Ploieşti se dezintegrează aproape aşa cum a venit pe lume – banii lui Ghiţă sînt retractabili, iar Asesoft – o jucărie.
Asesoft nu mi-a fost de la început o echipă simpatică. Fusese construită cu bani mulţi din prima suflare, iar înfiinţarea sa venise ca un adevărat şoc pentru celelalte echipe din campionat. Se simţea acolo o aroganţă, din ce în ce mai rotund definită, a unui demers pornit, în egală măsură, din pasiune pentru un sport care o ducea greu în Ploieşti şi dintr-o potenţă materială neegalată de vreun alt club de baschet. În timp, confirmînd premisele de la care porniseră Sebastian Ghiţă şi ai lui, Asesoft a furat lumina rampei într-un campionat sărăcăcios, însă cu echipe, mai ales cele din provincie, iubite la maximum.
16 ani de existenţă şi 10 titluri naţionale cucerite din 2004 pînă acum fac din Asesoft un experiment care a scos capul din cenuşiul sportului românesc pe echipe. Dacă acum zece ani m-aş fi bucurat să aud că un club hibrid, un club artificial se va rupe, acum nu mai simt deloc aşa.
Mi-am petrecut multe ore în sala de la Ploieşti, pentru meciuri de campionat, de Cupă a României, sau apoi, cînd prahovenii s-au făcut mai mari, de cupe europene. Am admirat jucători frumoşi, valoroşi, care au trecut sau care chiar au rămas acolo.
Dar mai ales am admirat cum un oraş întreg învia, puţin cîte puţin, în jurul sălii Olimpia. Acesta este meritul cel mare al echipei de baschet, nu cîştigarea FIBA EuroCup Challenge, în 2005, şi nici victoria în faţa Valenciei, de anul acesta, din grupele EuroCup. Ci faptul că a ţesut în jurul ei o promisiune şi o poveste.
Cu altele pe cap, Ghiţă îşi lasă acum din mîini copilul drag, crescut an de an. Este semnul de abandon al unui om poate speriat, care înţelege că drumul său de finanţator care a poleit cu aur baschetul din Ploieşti se apropie de un final sumbru. Jucătorii se vor împrăştia către alte echipe, alţii se vor retrage definitiv. Dar inima spectatorilor se va frînge pentru totdeauna, ca şi în basmul, mult mai luminos, care a fost pînă acum o vreme Oltchim Rîmnicu Vîlcea.
Realitatea românească este însă la fel de fragilă ca soarta echipelor care azi sînt pe locul întîi, iar mîine nu mai au finanţare. Pentru că, în cazul Asesoft, transferurile, condiţiile de pregătire, totul, depindeau de un singur om. Un om care a făcut dintr-un moft o întreprindere măcar aparent solidă. Apoi, DNA hocus-pocus şi a transformat-o la loc în jucărie.