Dreptul la demnitate
Dacă este adevărat că Jean Pădureanu este legat noaptea de pat în închisoare ca să nu „evadeze” în lumea lui, atunci acolo se încalcă niște limite
Pe la televizor apar din cînd în cînd niște cazuri, din România, dar nu […]
Dacă este adevărat că Jean Pădureanu este legat noaptea de pat în închisoare ca să nu „evadeze” în lumea lui, atunci acolo se încalcă niște limite
Pe la televizor apar din cînd în cînd niște cazuri, din România, dar nu numai, de asistente medicale, bone, chiar bunici și mame, care își priponesc copiii de care trebuie să aibă grijă de pat, calorifer, scaun. Victima, foarte periculoasă de altfel, astfel anihilată este de obicei bolnavă, mai ușor sau mai grav, uneori violentă, alteori pur și simplu nu atît de cuminte pe cît și-ar dori îngerul care trebuie să-l ajute să se însănătoșească.
Vă amintiți poate fiorul de revoltă care vi se cațără pe șira spinării cînd vedeți imaginile, blurate, spre binele ochilor noștri stresați și al inimilor noastre sensibile, cu trupușoarele mici, imobilizate ca și cum ar fi niște manechine în pericol să se răstoarne dintr-un camion hurducat pe pavaj. Vă amintiți cum poate înjurați creativ tratamentul aplicat celui ce nu se poate apăra sau protesta cu forțe egale și cum vă propuneți, măcar pentru un moment, să-i faceți voi înșivă dreptate. În loc de legăturile de la mîini, acei copii au nevoie de niște îngrijire, de niște atenție în plus. Unii pe perioade mai scurte de timp, alții mai îndelungate. Depinde de suferința lor. Suferință accentuată și de subtilizarea dreptului la demnitate.
În cazul bătrînilor, povestea stă exact la fel. Bătrînii bolnavi, cu mințile rătăcite, indiferent că sînt condamnați în închisori sau prizonieri prin aziluri sau pur și simplu în casele lor, au dreptul să știe, chiar și printre picăturile lor de luciditate, că nu sînt gunoaie și poveri și că disprețul și relele tratamente nu trebuie să facă parte din nici un sfîrșit de viață. Oricît de pătat ar fi acesta. Jean Pădureanu se află la închisoare, condamnat pentru ceea ce a greșit, dar asta nu ar trebui să însemne că ar trebui să ne bucure în vreun fel spectacolul – fie el și rezervat imaginației noastre – că îndură umilințe și dureri pe care nici un om nu le merită. Iar vocile, numeroase de altfel, care însumează, în general, părerea potrivit că Pădureanu capătă ce a meritat și că eliberarea timpurie ar fi un cadou prin care fostul conducător de la Bistrița ne-ar mai înșela încă o dată, îmi sună crud și vulturesc.
În cazul de față, setea de sînge se potolește cu un bătrîn bolnav, deja pedepsit pentru fărădelegile sale din trecut. Dacă ar fi și alte lucruri la fel de ușor de liniștit pecum această sete de sînge, îndreptată către o persoană care nu mai poate, care nu mai știe să se apere!