Moftul El Niño

Cînd iubirile sînt mari, acel detaliu numit ego, de obicei hulit, le ajută să iasă, pînă la urmă, învingătoare

Fernando Torres nu e un tip puternic. Pare mai degrabă capricios și sensibil, inhibat de condițiile mediului înconjurător, de vînt, de […]

Cînd iubirile sînt mari, acel detaliu numit ego, de obicei hulit, le ajută să iasă, pînă la urmă, învingătoare

Fernando Torres nu e un tip puternic. Pare mai degrabă capricios și sensibil, inhibat de condițiile mediului înconjurător, de vînt, de ceața londoneză în special, de gradul de adulare cu care este întîmpinat în diversele locuri ale lumii prin care îl poartă cariera. Spaniolul și-a croit deja tiparul său – el cade și renaște agățându-se cu o disperare delicată și depinzînd de atingerile fermecate ale publicului, ale sinelui întors acasă, la Atletico, spulberînd blestemul aruncat de fanii cormoranilor trădați de pasul făcut la Chelsea. Se reactivează dintr-un egoism pur masculin – un bărbat iubit este un bărbat care se regăsește, iar pe teren și prin jocul de fotbal Fernando Torres recunoaște acest lucru, fără rușine și fără înflorituri. Statutul lui de vedetă ciclică îl ajută să trăiască, iar și iar, niște momente de glorie pe care unii deja le credeau înmormîntate de multă vreme în trecutul acestui mare fotbalist, care a cunoscut din plin partea lui de umilință și de recluziune.

Nici nu știu dacă ar fi mai bine ca toată lumea, în orice domeniu, să funcționeze în principal pe bază de adrenalină și pasiune. Datoria făcută cu plăcere însă este cea care aduce emoții, cea care creează amintiri. Se vede că Torres este îndrăgostit de locul unde se află și de el însuși. Încrederea sa vine din mai mulți piloni, unii obiectivi, alții însă teribil de subiectivi. Copilul fragil, dar idolatrizat, de la Liverpool, de acum 7-8 ani, s-a făcut bărbat, după cum a conchis și Diego Simeone, dar, de fapt, a rămas tot un copil. Poate acum supranumele lui, cald și familiar, dar care îi va căuta la nesfîrșit o scuză, este mai potrivit ca niciodată.

Fernando Torres nu poate fi acuzat niciodată de lipsă de profesionalism. Mecanismele sale sentimentale îl fac mai om, în ciuda perioadelor disperate, în care golurile au lipsit din dreptul numelui său. Poate adaptabilitatea nu este nicidecum punctul său forte, dar recuperează acum, prin sclipire și prin siguranța oferită de întoarcerea acasă. Spaniolul mărturisește astfel că singur nu poate face nimic și poate că aceasta reprezintă o confesiune pe care ar trebui să ne-o facem mai des și noi, oamenii ceilalți, obișnuiți, care nu avem nici o socoteală de dat în fața zecilor de mii de fani și în fața patronilor care pun în joc contracte de milioane de euro.