Capăt de drum
Senzația că Bute trebuie să se oprească aici este mai acută și mai tristă ca niciodată.
A fost odată – parcă acum 15-20 de ani, așa trece vremea în cazul stelelor căzătoare – un pugilist. Nici extraordinar de bun, așa […]
Senzația că Bute trebuie să se oprească aici este mai acută și mai tristă ca niciodată.
A fost odată – parcă acum 15-20 de ani, așa trece vremea în cazul stelelor căzătoare – un pugilist. Nici extraordinar de bun, așa cum îl credeau unii, dar nici atît de rău pe cît încercau să-l demoleze alții. A fost campion mondial IBF, ceea ce nu e de ici-de colo, dar care, atunci cînd s-a împiedicat, a rămas acolo, între accidentări, operații și adversari mărunți, în consecință.
Dar exact așa se transformă un boxer mare într-unul mic. Prin amînări eterne, prin promisiuni neîndeplinite, prin dezamăgiri perpetue, fie că ele vin din înfrîngeri, fie că vin din ghinioanele unor accidentări venite în cele mai nepotrivite momente. Lumea te așteaptă o vreme în virtutea strălucirii de altădată, dar, la un moment, intră în fibrilații de nerăbdare și nu te mai crede. Pentru că nu mai are în cine să creadă. Ringul, practic, e mai mereu gol.
Un prieten îmi spunea zilele trecute că are impresia copleșitoare că Lucian Bute începe să semene cu personajul jucat de Mickey Rourke în The Wrestler. Că nu mai știe exact motivele pentru care se află în acest joc, dar că e prins acolo, negăsindu-și calea înspre exterior, și că va rămîne în acest stadiu pînă la adînci bătrîneți, așteptînd la nesfîrșit o trezire care nu mai apare. Că ar trebui să simțim milă. I-am spus că mila nu mi se pare aplicabilă aici, e un sentiment extrem și nemeritat pentru Bute, care a avut clipele sale glorioase de siluetă eroică. Dar mi s-a strîns puțin inima. Cînd am citit apoi că pe Lucian îl consolează chiar Jean Pascal, ultimul său adversar, mi s-a strîns chiar mai mult. Acest popas la solidaritatea nespecifică între boxeri pare a fi un alt semnal care țipă, roșu pe alb, STOP.
Faptul că și-a angajat un antrenor de fiță, pe Freddie Roach, faptul că s-a pregătit în Filipine, alături de Pacquiao, nu mai prezintă garanțiile pe care le adulmecam la început. De aici înainte, Lucian Bute ar putea ajuta boxul mai mult din afara ringului decît dintre corzi. Pînă la urmă, poți scoate bani frumoși și din postura de antrenor sau de scriitor de autobiografii. Nu atît de repede, probabil, ca din încă două-trei meciuri, indiferent cît de dezastruoase s-ar dovedi ele.
Peste trei luni, Lucian Bute va împlini 35 de ani. Desigur, nici maturitatea nu vine în mod obligatoriu o dată cu vremea, după cum nici succesul nu se îndepărtează de oameni doar din cauza vîrstei. Dar drumurile se închid uneori și mai au și bunul simț să-ți transmită acest lucru în multe, foarte multe feluri.